Strada Latină nr. 8

Strada Latină nr. 8

Clapa 1

Inovaţia la care a recurs Gusti în 1934 a fost organizarea unor echipe studenţeşti voluntare, dar nu pentru cercetare monografică rurală, ci pentru a ajuta la ridicarea satului. Sprijinirea satelor nu a constituit însă singura motivaţie a inventării „echipelor studenţeşti regale“. Formaţiunile Fundaţiei Culturale „Principele Carol“ trebuiau să ofere o alternativă nemărturisită la taberele de muncă legionară. Amintirile lui Gheorghe Focşa, Gheorghe Lăzărescu, Gheorghe Macarie, Constantin Marinescu, Elena Neamţu, Octavian Neamţu introduc cititorul în practica voluntariatului din anii ’30 cu reuşitele şi cu rezultatele modeste sau chiar eşecurile inerente. Din aceste interviuri, cititorul îşi va da seama de lupta surdă dintre autorităţi şi Mişcarea Legionară, de tendinţa de a atrage tineretul de partea lor, inoculând măreţia intervenţiei sociale a Fundaţiei, pe de o parte, şi lupta antistatală pentru instaurarea unei noi „rânduieli“ în care va fi realizat „omul nou“, pe de altă parte.

Cea de-a doua parte a volumului ne introduce în momentele formării instituţiei Serviciului Social, care însemna o dezvoltare autoritară a strategiei de modernizare a satului, cu implicarea masivă a tineretului universitar.

Interviurile cu pe atunci tinerele Pompilia Mihăilă, Ecaterina Oprescu, Irina Sturdza (căsătorită Pop), cu învăţătorul Grigore Ştirbu şi cu ziaristul Pan Vizirescu, redactor la Curierul Serviciului Social, ilustrează cât de mult se schimbase sensul original al strategiei de modernizare a satului în metodă de canalizare a tineretului în direcţie procarlistă.



Clapa 2

Interviurile cu pe atunci tinerele Pompilia Mihăilă, Ecaterina Oprescu, Irina Sturdza (căsătorită Pop), cu învăþătorul Grigore Ştirbu şi cu ziaristul Pan Vizirescu, redactor la Curierul Serviciului Social, ilustrează cât de mult se schimbase sensul original al strategiei de modernizare a satului în metodă de canalizare a tineretului în direcþie procarlistă.

Coperta 4

Utopia borgesiană a lui Zoltán Rostás.

Proiectul scriptural al lui Zoltán Rostás pare inspirat de un daimon borgesian: o Carte mare cât Lumea, transcriind, cu o bulimie febrilă, toate întâmplările, pe măsură ce ele se petrec, toate vieţile, trăite în toate mediile, de toţi protagoniştii: Ca şi cum ar avea de exorcizat o imensă angoasă a dispariţiei, el vrea să smulgă neantului, consemnând — legământul cu istoria orală oblige! — tot ce prin fire este sortit neantului. Imensă, absurdă, imposibilă utopie, ne vom spune, fiindcă în fond nu tot ce se petrece pe lume e semnificativ.

Şi totuşi, Cartea în care Rostás vrea să oprească, să capteze, să sustragă morţii viaţa care „se petrece“ o arată de fiecare dată, pe cât de familiară şi cunoscută, pe atât de proaspătă şi semnificativă: fie că e vorba de căpşunari, babysittere, savanţi, croitorese, activişti mărunţi, ţărani, filosofi.

Este şi cazul acestui fragment de „lume a Şcolii Gustiene“: dincolo de interesul lui pentru specialişti, istorici ai interbelicului, sociologi, antropologi, politologi, critici literari, care-l vor înregistra cu siguranţă ca pe o apariţie capitală, cititorul obişnuit se va întreba din nou dacă Zoltán Rostás a pus ochii pe acest fragment de istorie pentru că el este semnificativ şi dacă nu cumva, dimpotrivă, el este semnificativ pentru că Zoltán Rostás a pus ochii pe el.

Şi va exclama, asemeni unui cronicar admirativ, „Păi asta-i literatură, nene!“.

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs!

scrie o recenzie