Volumul de faţă, primul dintr-o serie de trei, conţine îndeosebi scrisorile adresate de Prinţul moştenitor al României unchiului său, Regele Carol I, dar şi fraţilor săi, Carol („Carlo”) şi Wilhelm, altor membri ai familiei regale, precum şi câteva epistole sau ciorne adresate unor importante personalităţi politice şi militare ale vremii.

237 de scrisori şi câteva fragmente epistolare disparate, culese cu răbdare şi dăruire de istoricul Sorin Cristescu.

Cele mai multe epistole sunt în limba germană, meritoriu fiind efortul editorului de a le translitera şi traduce în limba română, pentru a le oferi cititorului doritor a afla amănunte despre viaţa personală, intimă, a celui care avea să devină Regele României Mari.

Din scrisorile sale putem surprinde sensibilitatea de care dădea dovadă (frumoasele descrieri ale peisajelor pe care le întâlneşte şi admiraţia faţă de artă în general), precum şi câteva dintre modalităţile de relaxare şi de petrecere a timpului liber: călătoriile în diverse locuri din ţară şi străinătate, plimbările în zonele montane, vânătoarea, lectura, patinajul pe gheaţă, tenisul de câmp, participarea la balurile de la Palat sau ale protipendadei bucureştene, reprezentaţii teatrale sau jocurile de  societate (biliard sau whist).

Disciplina riguroasă şi sentimentul datoriei au constituit preceptele după care s-a călăuzit în întreaga sa viaţă. În urma unei întrevederi cu Prinţul moştenitor, un diplomat german nota: „Îmi lasă impresia unui om foarte simpatic, având conştiinţa deplină a datoriilor ce-l aşteaptă şi foarte preocupat de a le îndeplini cum trebuie. Îmi păru chiar foarte serios pentru un om relativ aşa de tânăr”.

Sorin Liviu Damean

***

Cei care au trăit domnia regelui Ferdinand ne-au lăsat o imagine contrastantă a acelei epoci în care poporul român a trăit cele mai mari suferinţe în timpul Războiului de Întregire 1916 -1919, cum nu se mai văzuseră de pe vremea năvălirii tătarilor şi otomanilor, dar şi a celei mai măreţe realizări: crearea României Mari, aşa cum o visaseră liderii revoluţiei de la 1848. Contrastul era pe de o parte între eroismul dovedit de soldaţii care rezistaseră eroic în faţa asaltului „centralilor“ - germanii şi austro-ungarii - în marile bătălii din vara lui 1917 şi turpitudinea elitei politice româneşti care până cu un an înainte făcuse cele mai profitabile afaceri cu aceşti inamici care urmăreau acum lichidarea statului român. Ţinta oprobiului public, aşa cum ni se arată în celebrele memorii ale lui Constantin Argetoianu, erau liberalii, care profitau de lipsa de fermitate a regelui Ferdinand pentru a se menţine la putere. Pretinsa lipsă de calităţi de conducător a monarhului a făcut ca şi după realizarea idealului naţional România să rămână o moşie a liderului liberal Ion I. C. Brătianu, cu toate tarele politicianismului de pe vremea regelui Carol I, vorba marelui actor Constantin Tănase care într-unul din cupletele sale vorbea despre «România, mare, mare… dar tot veche!»

... În final ce s-ar mai putea spune? Că într-un manual de religie mozaică există o analiză a povestirii biblice a lui Samson şi a Dalilei. Concluzia formulată acolo este că puternic nu este cel care are forţă, orice fel de forţă, ci acela care poate să-şi stăpânească sentimentele. Din acest punct de vedere regele Ferdinand a fost, într-adevăr, un om foarte puternic.

Câteva date biografice despre regele Ferdinand:

Ferdinand Victor Albert Meinrad von Hohenzollern s-a născut la 24 august 1865 în castelul de la Sigmaringen. Era al doilea fiu al prinţului moştenitor al titlului princiar, Leopold (1835-1905), fratele mai mare al regelui Carol I, şi al Antoniei (1854-1913) născută de Braganza, fiica reginei Maria a II-a a Portugaliei şi a regelui consort, Ferdinand al II-lea. Tatăl lui Leopold, prinţul Karl Anton (1811 -1885), fusese cancelar al Prusiei (1858-1862) înainte de Bismarck.

Deoarece regele Carol I şi soţia sa, regina Elisabeta, nu au avut moştenitori, s-a hotărât aplicarea art. 83 din Constituţie, care prevedea: „În lipsă de coborâtori în linie bărbătească a Măriei Sale Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestuia.” Atât prinţul Leopold, cât şi fiul său cel mai mare Wilhelm (1864- 1927) au notificat renunţarea la calitatea de moştenitori ai tronului României, primul chiar în 1880, al doilea în 1886, astfel că succesiunea a revenit lui Ferdinand. În acest sens, se încheiase un pact de familie la Sigmaringen, la 22 noiembrie 1880, organizat de Bismarck, care a cerut să nu se consemneze în el numele împăratului german Wilhelm I, şeful Casei de Hohenzollern, pentru a nu trezi vreo suspiciune din partea vreunuia dintre ceilalţi suverani ai marilor puteri europene.

Sorin Cristescu