Scene din viata unui dusman de clasa

Scene din viata unui dusman de clasa - Stefan Racovitza.

La 74 de ani, Ştefan Racovitză scrie despre viaţa sa, a prietenilor şi a familiei sale de boieri şi domni pământeni, familie veche de cinci veacuri. Scrie despre un destin aş spune „tipic“: persecuţiile luptei de clasă încă din copilărie, apoi cele din tinereţe, emigrarea la maturitate — o nouă „încercare“, sub un alt orizont. Între Câmpulung şi Geneva, anii din Bucureşti — tot atâtea „praguri“. Ştefan Racovitză le evocă — scrie clar, cugetat, fără tonuri prea contrastante, asumat, decis. Cu o sinceritate necomplezentă, în primul rând faţă de sine. „Corectitudinea politică“ nu-i stă în fire, nici când scrie despre Occidentul de azi, nici când scrie despre România de azi sau despre cea lăsată în urmă cu peste 30 de ani; şi nici când scrie despre emigraţia ce îl înconjoară.

Scenele din viaţa unui duşman de clasă privesc cititorul în ochi, aduc aminte de ceea ce nu trebuie uitat. O miză demnă, necesară, deschisă.

Gelu Ionescu



Text clape

Spre deosebire de alţii, soarta m-a ferit de închisoare, pe mine, nu şi pe alţi membri ai familiei mele. Nu am fost nici maltratat fizic. În rest, nu ne-a ocolit niciuna dintre binefacerile luptei de clasă: alungarea din casă cu o pătură, o pernă, un cearşaf, o lingură,

o farfurie, o cană şi un schimb de rufe de căciulă, domiciliul forţat în condiţii locative execrabile, foamea, când nu era subnutriţia, desele arestări şi stagii prin închisorile timpului ale membrilor şi prietenilor familiei, şomajul adulţilor rămaşi „afară“ sau, preferabil totuşi, utilizarea lor în munci fără raport cu calificările avute, umilirea şi persecuţiile, marginalizarea socială şi excluziunea, bararea accesului la şcolile permiţând intrarea în învăţământul superior sau exmatricularea din universitate, unde ajunsesem, recunosc, oarecum prin efracţie, ascunzând date redibitorii dintr-o deja foarte încărcată autobiografie. Cu alte cuvinte, pentru acele vremuri, nimic altceva decât banalul.

Ce a fost mai puţin banal însă a fost pervertirea celor mai mulţi dintre noi, cei tineri şi foarte tineri, şi mai târziu a tuturor generaţiilor. Trăiam cu toţii o autentică dedublare a personalităţii, un fel de duplicitate salvatoare. Era preţul integrităţii fizice, al supravieţuirii, plătit în detrimentul celei morale.

Acasă rareori cineva blestema comunismul în mod explicit. Ceea ce trăiam zilnic, noi, familia, rudele, prietenii şi cunoscuţii, pedagogic vorbind, ajungea să ne facă să ne evaluăm singuri condiţia şi contextul.

Vieţile fracturate ale părinţilor, unchilor şi bunicilor, uneori curmate brutal, alteori sleite pentru mulţi ani după gratii — noul element al confortului imobiliar —, trecerea de la o viaţă normală, ai mei trăiau decent, dar nu mai mult, la o sărăcie lucie, când nu era mizerie sadea şi discriminare permanentă, făceau mai mult şi mai bine decât pedagogia explicită a adulţilor, de altfel complet defazaţi faţă de ce li se întâmpla. Dar asta am aflat-o mult mai târziu.

Apoi, discuţiile pe faţă, fără să fie interzise sau de tot evacuate, erau ocolite şi din prudenţă, copiii putând comite cu uşurinţă indiscreţii periculoase pentru părinţii care, ciumaţi fiind, erau sub permanenta supraveghere a ochilor şi urechilor patriei. De unde şi o dublă retorică, simetrică cu dubla mentalitate, cea de acasă şi cea din afară, amândouă etanşe. Una trăiam acasă, alta la şcoală.

În familie eram impregnaţi de un trecut de care nu eram încă rupţi. Era paradisul pierdut, a cărui restaurare urma să fie asigurată de americani. Nu urmau ei să vină curând? Nu-i aştepta mai toată suflarea românească? Alta era la şcoală sau în public, unde nimic nu trebuia să transpire din ceea ce „eram“ acasă, unde „ăştia“ erau duşmanii noştri de care trebuia să ne ferim pentru că ne făcuseră rău şi continuau să ni-l facă.

Cu alte cuvinte, una gândeam, alta spuneam.

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs!

scrie o recenzie