Revista de Drept Public, nr. 4/2007

Revista de Drept Public, nr. 4/2007

Scoala româneasca de drept public a suferit o grea pierdere prin disparitia prematura a Profesorului Antonie Iorgovan.

Acum, când scriu aceste rânduri, condeiul parca se încapatâneaza sa ma asculte. În minte mi se amesteca gânduri si imagini diferite si, în buna masura, contradictorii. Parca refuz sa cred, în continuare, ca bunul coleg, cu zvapaiatul sau obicei de afirmare pe toate sferele existentei, cu nabadaioasa sa pornire spre latura practica a acestei existente, cu înversunarea-i caracteristica în combaterea actiunilor ce vizau stricarea rânduielilor si deranjarea ordinii, ca acest exemplar coleg (fostul meu student) nu mai apare în pragul catedrei, framântat mereu în legatura cu un eveniment sau altul.

Avea permanent un plan, cauta sa-l impuna principiului actiunii, îl schimba pâna când te facea sa crezi ca este lucrul pe care îl gândisei de multa vreme.

Rareori mi-a fost dat sa întâlnesc un om mai aplecat spre organizare si studiu, ca un adevarat sef de stat major. Sub masca uneori rigida, aspra, colturoasa se ascundea un suflet cald, vibrant, sentimental. Viata i s-a frânt înainte de a se desavârsi pe masura ei, adica rodnica, dreapta si îndrazneata. Era asemenea unui foc viu, menit sa încalzeasca si sa nu arda, sa lumineze, raspândind în jurul lui forta de întelegere a unei generatii active si energice. Una din marile sale însusiri a fost dinamismul, un dinamism justitiar. Avea o credinta nestramutata în adevar si în puterea creatoare a mintii. Fiu al pamântului rodnic al Banatului, se întorcea mereu sa-si revada locurile si sa-si „încarce bateriile” acolo.

Fire arzatoare, grabit sa traiasca, sa se daruiasca, sa înteleaga, sa judece, Antonie Iorgovan a fost ca un magnet, iar sentimentele pe care le trezea sunt greu de definit. În orice caz, pline de generozitate.

Virtutea cea mai mare pe care a practicat-o a fost munca. Munca uriasa, concentrata, ce lua forma unei pasiuni religioase si pe care a depus-o în întregime, mai ales în ultimii ani, în folosul tarii. Rodul acestei uriase încordari salasluieste în cartile sale, singurele care ramân, alaturi de „produsele” familiale si de prieteniile legate în viata. Îmi amintesc perfect si acum, când scriu aceste rânduri, într-o noapte cu inima în alt loc, o discutie de un Sfânt Nicolae la Casa Universitarilor în care evocam ceea ce ramâne. Ramân doar ele, cartile – i-am spus – rând dupa rând, idee dupa idee, embleme ale unui spatiu sufletesc inconfundabil, treptele noastre spre visare, oglinda vietii noastre. M-a aprobat în tacere, cu o melancolie plina de smerenie.

Pentru tot ce ne-a daruit cu generozitate si prietenie, Profesorul Iorgovan merita ceva mai mult decât un act de admiratie colectiva, merita un omagiu solemn de recunostinta publica.



Redactor sef Nicolae POPA

Presedintele Înaltei Curti de Casatie si Justitie