Realitatea, spiritualitatea și omul modern

Sunt puţini oameni de ştiinţă care, având pregătire de bază de medic (M. D.), îşi diversifică studiile, cercetând un domeniu nou şi diferit de ştiinţă, în care obţin şi un doctorat (PhD), şi care au deschiderea să studieze şi să practice spiritualitatea la un înalt nivel, atingând iluminarea. Cartea se numeşte Realitatea, spiritualitatea şi omul modern şi este scrisă la un nivel al conştiinţei cuprins între 740 şi 760 – un nivel foarte înalt, dacă ţinem cont de faptul că Iisus Hristos avea 1. 000, care este maximul scalei conştiinţei, iar în prezent 85% dintre oamenii de pe planetă nu depășesc nivelul de 200.

David R. Hawkins M. D., Ph. D. (1927-2012) a fost un renumit psihiatru, medic, cercetător, maestru spiritual şi lector. Unicitatea contribuției sale la binele întregii omeniri provine din starea avansată de conştiinţă spirituală, cunoscută sub numele de iluminare, conştiinţă de sine şi uniune mistică. Dacă această stare spirituală s-a produs în viaţa oamenilor, foarte rar – dacă s-a întâmplat vreodată – ea s-a produs în viaţa unui om de știință și medic foarte instruit. Prin urmare, Dr. Hawkins este singurul în măsură să-i prezinte societăţii moderne o cale spirituală care este convingătoare din punct de vedere științific.

***

Cartea de faţă este rezultatul cercetărilor Dr. David R. Hawkins pe tema conştiinţei. Ea descrie, detaliat, modul în care putem să distingem nu numai adevărul de neadevăr, ci şi iluzia aparenţelor de esenţa autentică a realităţii interioare.

Cartea explică modul în care se poate deosebi percepţia de esenţă şi, prin urmare, îi permite cititorului să dizolve ambiguităţile şi enigmele clasice care au provocat omenirea secole de-a rândul şi au indus în eroare până şi cele mai bune minţi din istorie.

Deşi tehnologiile moderne au oferit şi oferă o multitudine de dispozitive şi de facilităţi noi, problemele fundamentale ale existenţei omeneşti rămân în continuare. Mai mult decât atât, dilemele şi confuziile oamenilor sunt şi mai mari decât oricând mai înainte, iar însăşi fundaţia civilizaţiei occidentale a fost slăbită de atacurile unor facţiuni rivale şi de bombardamentele mass-media. Înseşi sistemele de guvernare sunt paralizate de blocajul protestelor zgomotoase.

Publicul a devenit un fel de grup-ţintă al manipulărilor comercianţilor mass-media, fiind ca un vapor ce pluteşte pe mare fără busolă – cu atât mai puţin fără un sistem GPS.

Această carte ne oferă instrumentele necesare pentru a supraviețui și pentru a redobândi autonomia fundamentală şi armonia interioară, în timp ce trăim cu complexitatea lumii moderne.

Fragment din carte:

PREFAŢĂ

După cum este descris aici, ca şi în seriile de lucrări anterioare, până recent, omenirea nu a dispus de mijloace demne de încredere, obiective, confirmabile sau verificabile, prin care să identifice sau să deosebească adevărul de falsitate. În consecinţă, în ciuda celor mai bine intenţionate eforturi ale omului, conflictul dintre credinţa spirituală şi raţiune a rămas o enigmă contrariantă timp de milenii. El a reprezentat o provocare atât pentru minţile luminate ale Greciei şi Romei antice, cât şi pentru marii filozofi şi gânditori, ale căror opere au constituit, de-a lungul secolelor, Cărţile de seamă ale lumii occidentale. El a rămas neelucidat, în ciuda eforturilor celor mai valoroşi teologi, de la Toma de Aquino, până în zilele noastre, când continua dezbatere asupra acestui subiect a reprezentat tema principală până şi în revista Time (Van Biema, 13 noiembrie 2006).

Esenţa impasului a fost prezentată cu elocvenţă în cadrul special al faimosului proces Scopes, în 1925, iar în lumea politică, conflictul a fost apoi confundat cu „zidul înalt dintre Biserică şi Stat, al preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie a Statelor Unite, Hugo Black. Acea hotărâre judecătorească din 1946, care a dus la escaladarea conflictului, a fost dezbătută cu ardoare şi în societatea actuală, fiind simbolizată de lupta politică neîntreruptă dintre laici şi tradiţionalişti. Lumea academică face adesea referire la ea, numind-o „creaţionism” versus „modelul inteligent”.

Încercarea de a amesteca uleiul cu apa nu a fost posibilă până la descoperirea metodei omogenizării fracţionate. În mod similar, datorită noilor descoperiri, acum există o metodologie de sincronizare şi recontextualizare atât a credinţei, cât şi a logicii, fără încălcarea integrităţii niciuneia dintre ele. În prezent, e posibil să rămâi un adept al ştiinţei, al raţiunii şi logicii şi un erudit din punct de vedere intelectual, în timp ce, în mod simultan, eşti inspirat în mare măsură de o credinţă apărată de posibilitatea de a fi demonstrată în mod verificabil.

Un studiu simplu asupra naturii conştiinţei înseşi relevă o punte uşor de trecut între ceea ce înainte păreau a fi domenii foarte diferite şi incompatibile. Răspunsul la conflict şi soluţionarea cu succes a acestuia reprezintă o consecinţă a recunoaşterii importanţei unei paradigme extinse a realităţii, care include atât ştiinţa, cât şi realităţile spirituale, în locul unei fragmentări „ori-ori” a unor domenii sau tărâmuri de cercetare reciproc separate şi aparent exclusiviste. Deoarece această lărgire verificabilă a contextului include în mod simultan atât raţiunea, cât şi credinţa, ea este în cele din urmă lipsită de verdict, ambiguitate şi conflict.

Din punct de vedere istoric, lărgirea contextului a avut efecte salutare, cum ar fi dezvoltarea fizicii, de la limitata paradigmă newtoniană, la includerea fizicii microparticulelor, a mecanicii cuantice şi teoriei cuantice, aflate într-o continuă evoluţie. A fost creată o punte conceptuală, prin descoperirea decisivă a Principiului Incertitudinii al lui Heisemberg. Acesta explică efectul impactului observării de către conştiinţa umană, care, drept urmare, permite şi accelerează colapsul funcţiei de undă (explicaţia urmează), ca urmare a intenţiei (de exemplu, de la posibilitate la realitate). Domeniul astronomiei s-a dezvoltat în mod similar, de la studiul limitat la sistemul nostru planetar, la includerea galaxiilor infinite şi a diverselor universuri, care se extind şi se multiplică în mod continuu, cu viteza luminii.

Realităţile spirituale şi adevărurile inerente ale religiilor revelate pot fi de asemenea analizate într-un mod care nu necesită abandonarea raţiunii sau încălcarea regulilor logicii şi raţiunii. De fapt, exact acelaşi context şi aceeaşi metodologie care pot valida realităţile spirituale validează, în mod simultan, şi principiile ştiinţifice.

Până foarte recent, atât ştiinţa, cât şi religia au părut a fi închise în cutii cât se poate de diferite. Acum, cutiile pot fi deschise, puse într-o cutie mult mai mare, care le include pe amândouă şi le acordă importanţă, credibilitate şi echilibru în mod egal.

Drept urmare, puncte de observare diferite nu creează realităţi conflictuale separate, ci reprezintă doar perspective diferite, din interiorul câmpului atotcuprinzător, infinit al conştiinţei înseşi. De exemplu, în loc de a crea în mod artificial o dicotomie refractară între „evoluţie” şi „creaţie”, este foarte simplu să vezi, din perspectiva unei paradigme mai largi, mai cuprinzătoare, că evoluţia este creaţie. Devine evident faptul că evoluţia este pur şi simplu modul în care arată creaţia în desfăşurare şi că, în realitate, ele sunt unul şi acelaşi lucru (nivel de calibrare 1. 000). Creaţia este inerent evolutivă şi emergent relevată. În mod similar, inteligenţa naturii poate părea a fi doar un sistem de selecţie empirică, dar, din mlăştinoasele ţinuturi preistorice, a apărut Homo Sapiens, a cărui conştiinţă nonlineară oferă context şi capacitatea de a înţelege.

Enigma aparent conflictuală „credinţă versus ştiinţă” este şi ea simplificată de înţelegerea faptului că o sursă permanentă, omniprezentă, este diferită de un eveniment în aparenţă singular, cum ar fi cauza. Noţiunea de cauză e o limitare a restrictivei paradigme newtoniene a realităţii, depăşită acum chiar de ştiinţa însăşi, care a progresat în direcţia dinamicilor nelineare, a teoriei probabilităţii, a teoriei amestecurilor, a teoriei emergenţei şi complexităţii ş. a. m. d.

Este semnificativ faptul că, de-a lungul timpului, geniile ştiinţei au fost, în mod paradoxal, persoane foarte religioase în vieţile lor personale, de vreme ce capacitatea lor de a înţelege esenţa lucrurilor era profundă şi cuprinzătoare. Deşi, graţie geniului lor înnăscut, ei intuiau că nu exista niciun conflict între religie şi ştiinţă, niciunul dintre ei nu a oferit de fapt o explicaţie la presupusa discrepanţă, cu toate că aveau capacitatea inexplicabilă de a pătrunde cu uşurinţă în esenţa lucrurilor.