Începând cu 1 ianuarie 2007 activitatea judecătorilor români a devenit mai dificilă, dar şi mai interesantă. Mai dificilă, deoarece aceştia au trebuit să aplice un nou ansamblu de norme juridice, normele de drept comunitar, în prezent dreptul Uniunii Europene, alături de dreptul intern. Dificultatea reală provine îndeosebi din cerinţele aplicării dreptului Uniunii şi soluţionarea „conflictelor” inerente pe care acesta le are cu dreptul intern. Judecătorul român a primit, în schimb, cadoul unei noi ordini juridice şi al unei jurisprudenţe care are la bază interpretarea teleologică, o metodă cu care acesta era mai puţin obişnuit să lucreze. Totodată, a primit şi sprijinul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin intermediul deciziilor preliminare. Deşi aplicarea dreptului Uniunii pare a se afla încă în perioada uceniciei, trebuie spus că şi societatea româ-nească în ansamblu se află încă într-o perioadă de acomodare cu instituţiile, mecanismele şi exigenţele europene. După opt ani de la aderarea la Uniunea Europeană, aceste consideraţii nu ar trebui să întristeze şi nici să supere, mai ales că progresele se văd de la an la an.

 

Cartea se dorea o culegere de jurisprudenţă, care să reflecte aplicarea dreptului Uniunii Europene în materia litigiilor de contencios administrativ. Ghinionul sau norocul a fost ca persoana căreia i a fost încredinţată în cele din urmă această misiune să nu fie un jurist specializat în contencios administrativ. Specializarea noastră în dreptul Uniunii Europene ne-a împins la selectarea hotărârilor în funcţie de relevanţa lor pentru aplicarea dreptului Uniunii, la gruparea hotărârilor în funcţie de principalele probleme de drept european şi la comentarii privind modul în care dreptul Uniunii a fost aplicat. Prin urmare, lucrarea prezintă un interes general pentru aplicarea dreptului european de către judecătorul naţional.

 

Respectarea principiului supremaţiei dreptului Uniunii şi garantarea efectului său util nu sunt sarcini uşoare atunci când contrarietatea cu dreptul intern nu este evidentă; iar semnificaţia sa se găseşte în zeci sau sute de hotărâri ale Curţii de Justiţie (Capitolul I). Una dintre cele mai complexe probleme cu care judecătorul se confruntă este aplicarea directivelor. Lipsite de efect direct orizontal, directivele pot avea, în anumite împrejurări, efect direct vertical. Aplicarea lor necesită operaţiuni suplimentare de interpretare a normelor juridice interne şi cunoaşterea jurisprudenţei în evoluţie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Capitolul II). Un alt domeniu care necesită precizări este cel al trimiterilor preliminare. Admisibilitatea trimiterilor şi înţelegerea corectă a partajului de competenţe între instanţele naţionale şi Curtea Europeană de Justiţie par a fi, în prezent, cele două aspecte care interesează cel mai mult (Capitolul III). încheiem aceste gânduri cu o observaţie pe care am găsit o într-o teză de drept comparat veche de 20 de ani, dar care este de actualitate nu doar pentru că instanţele de judecată din România au devenit de relativ puţin timp şi instanţe ale Uniunii Europene, ci pentru că ea reflectă o misiune permanentă a judecătorilor din statele membre: „judecătorii naţionali se află la intersecţia a două ordini juridice. Ei trebuie simultan să aplice dreptul comunitar [în prezent, dreptul Uniunii Europene – n. n.] şi să respecte datele esenţiale ale dreptului naţional”.
Scopul acestei cărţi este să sprijine aplicarea dreptului Uniunii de către instanţele de judecată, dar şi să determine reflecţii, dezbateri şi idei noi.