Noua Revista de Drepturile Omului, Nr. 4/2008

Noua Revista de Drepturile Omului, Nr. 4/2008

Starea de aşteptare şi nesiguranţă privind reforma Uniunii Europene după referendum-urile cu rezultat negativ din Franţa şi Irlanda explică interesul din ce în ce mai evident pentru evoluţia sistemului drepturilor omului în UE.
Concluzia dnei prof. Aurora Ciucă ar fi că statele membre ale Uniunii Europene nu sunt dispuse să abandoneze reforma asupra căreia au convenit prin Tratatul de la Lisabona. Acceptarea posibilităţii de principiu a unor renegocieri bilaterale privind un nou tratat fundamentat pe textul semnat la Lisabona, înlocuirea unanimităţii cu votul majorităţii calificate pentru anumite chestiuni, în sfârşit, o „Europă cu două viteze” care ar permite unor state să opteze pentru cooperarea ranforsată în cadrul UE sunt câteva din soluţiile posibile ale crizei.
Textul elaborat de către Bogdana Petrica face un inventar al clauzelor drepturilor omului din acordurile externe ale Comunităţii Europene. Autoarea elaborează pe marginea clauzelor de condiţionalitate cu statele în curs de dezvoltare sau în tranziţie, a condiţionalităţii politice a acordurilor Comunităţii Europene cu statele Europei
Centrale şi de Est şi a acordurilor de parteneriat şi de cooperare încheiate cu statele din fosta URSS – ultimele doar amintite.
Analizând cauza Bosphorus, Horaţiu Alexandru Rusu pune în lumină limitele de exercitare a competenţei CEDO în analiza compatibilităţii dreptului comunitar cu garanţiile Convenţiei europene a drepturilor omului. Hotărârea Curţii de la Strasbourg în cazul Bosphorus creează premisele unei dezvoltări a mecanismelor de protecţie a drepturilor fundamentale la nivel european. Cum s-a văzut, CEDO s-a limitat la o atitudine diplomatică, de acordare a unui „cec în alb” sistemului de protecţie a drepturilor omului organizat la nivel comunitar.
Dezideriu Gergely, membru în Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) a trecut în revistă standardul şi sarcina probei în jurisprudenţa Curţii europene, apoi felul în care este aplicată sarcina probei, în materia nediscriminării, la nivelul Uniunii Europene, pentru ca în final să o analizeze în contextul legislaţiei nediscriminatorii din România. Concluzia sa, că sarcina probei este împărţită între petent şi reclamat, îşi găseşte locul în activitatea CNCD.
Intrarea în primă actualitate românească o face Valentin Constantin cu analiza cazului C. S. Voinţa c. Guvernul României din 4 iunie 2008. Adevărat eveniment judiciar, apreciază autorul. În ce sens? Citez: „Secţia de contencios administrativ şi fiscal a pronunţat o decizie din categoria celor care pot face istorie în ştiinţa dreptului. Este, pe de-o parte, o ilustrare a unui mod imprevizibil în care poate aplica judecătorul intern dreptul european al drepturilor omului. Pe de altă parte, decizia transgresează competenţele Curţii Constituţionale în materie de interpretare a normelor constituţionale care garantează drepturile fundamentale. Acest fapt induce o doză considerabilă de incoerenţă în sistemul nostru juridic şi poate provoca un spectru larg de confuzii”.
Cauza E. B. c. Franţa, prezentată de către Diana Olar, în care o petentă lesbiană s-a plâns de încălcarea art. 14 (Interzicerea discriminării) coroborat cu art. 8 din Convenţie (Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), întrucât i se refuzase încuviinţarea adoptării unui copil a fost soluţionată printr-un raport de 10 la 7 între judecători. Decizia majoritară împreună cu opiniile disidente dau o impresie de nesiguranţă, Curtea părând să fi fost depăşită de complexitatea unui astfel de caz. Unul dintre judecători califică soluţia majorităţii colegilor în aceşti termeni: „este inconsecvent şi contradictoriu să se considere că s-a produs vreo violare [a art. 14 coroborat cu 8]”. Nu este prima oară, în ultimul timp, când au apărut critici la adresa evoluţiei profesionale a instanţei europene. Din când în când, opiniile privind pierderea treptată a rigorii care a făcut prestigiul acestei importante instituţii vin chiar de la Strabourg.
Inventarul lui István Haller asupra jurisprudenţei CEDO în materia limbajul urii continuă cu:
(a) acele cazuri de condamnare penală a persoanelor care promovează interesele unei comunităţi etnice minoritare criticând politica guvernului;
(b) condamnarea penală a persoanelor care promovează Islamul în detrimentul sistemului democratic;
(c) condamnarea penală a persoanelor care promovează refuzul serviciului militar. Acestea au dus la elaborarea, de către CEDO, a unui set de principii pe care autorul le invocă cu trimitere directă la temele CNCD.
Publicarea lucrării semnată de Aura Cumita Waschke, „Raţiune, libertate sau despre formele universale ale conduitei umane în etica şi dreptul lui Kant” a fost motivată de nevoia relansării unui discurs coerent şi racordat la realitate despre universalitatea drepturilor omului. Problematica culturală, rezultând din răspândirea politicilor multiculturaliste, relativiste, transculturale etc. în condiţiile fenomenului de globalizare, are legătură cu presiunea exercitată astăzi asupra drepturilor naturale. Pentru cei care pledează pentru o continuitate morală, politică şi juridică a principiului universalităţii, Immanuel Kant reprezintă simultan o sursă de inspiraţie şi una de legitimare.