„Pe Dumnezeu nu-L cheamă în fiecare zi la fel. Odată, într-o sâmbătă de pe la mijlocul iernii, i-am auzit pe oameni zicându-i Gheorghe, aşa cum îi ziceau şi lui bunicul. De ce venise Dumnezeu la noi în curte, nu ştiu. Dar dacă tot venise, mi-am luat inima în dinţi şi l-am rugat să trimită nişte zăpadă pe pământ. S-a pornit aproape din senin ninsoarea. Dumnezeu a rămas peste noapte la noi, căci se troieniseră drumurile şi nu avea pe unde să plece. Seara a băut o ţuică fiartă cu tata şi m-a tras cu sania prin dreptul porţii. Puteam să jur, când l-am privit înainte de culcare la lumina lămpii, că e leit bunicul. I-am şi spus a doua zi, în timp ce se pregătea să plece: O să-mi fie dor de tine, bunicule! Mama a înlemnit în zăpadă de uimire. După care s-a întors spre mine şi mi-a zis: Nu ţi-e ruşine?! Aşa vorbeşti tu cu Dumnezeu?!" Ştefan Mitroi, Nemuritor