Îngerul a strigat

Îngerul a strigat Materia încorporată în roman se afla la loc sigur, în inima şi sufletul meu, primită gratis de la viaţă, din amintirile părinţilor şi ale bătrânilor satului meu, iar eroul principal, Che Andrei, om vesel, îndatoritor, călare pe spinarea durerii, locuia gard în gard cu noi (a murit la vreo zece ani după apariţia romanului meu, pe care l-a purtat multă vreme în buzunar). Am simţit nevoia s-aud în urechi mugetul Dunării în zătoane şi am plecat la Brăila, apoi în sălbăticia nemuritoare a bălţilor, ducând cu mine duhul ierburilor şi zâmbetul ironic al lui Che Andrei care era şi-a rămas pentru mine simbolul visătorilor mereu în drum spre Nicăieri, frumoşi în înfrângere dar niciodată înfrânţi cu adevărat, deznădăjduiţi şi veşnic pe prag de petrecere sau de moarte. Vedeţi, cartea mea miroase a ţărani, a oameni din mahalale şi cârciumi şi deopotrivă a întâmplări regale şi princiare. Miroase şi a Dunăre, şi a Panait Istrati, şi a câini dezlegaţi din lanţ. [...] Cartea mea e, constat astăzi cu uimire, sortită să învingă timpul. Aşa socotesc unii. Înseamnă că ştiam să culeg ce e frumos în oameni şi etern în viaţa Dunării. La întoarcerea înspre Mare, unde mă aştepta Cornel Popescu, am purtat manuscrisul în sân, de teamă să n-adorm şi să mi-l fure cineva. Pe la Feteşti, am observat că pe bancheta de alături se lăfăia un pepene, singur, fără stăpân. L-am înhăţat şi l-am despicat cu briceagul, spunând în gând „Romanul se va numi Îngerul a strigat”. Când să gust din prima felie, pe uşă intră stăpânul. Un preot în sutană, măsurând vreo doi metri, care m-a privit chiorâş şi-a mârâit: „Crezi că e frumos ce-ai făcut?” „Da, părinte, i-am răspuns, tocmai am botezat o carte. Nu vreţi să-mi daţi binecuvântarea?” Preotul a zâmbit şi a făcut semnul crucii. Eram pe podul lui Saligny şi răsărea soarele. O privelişte fabuloasă se deschidea pe Dunăre spre Brăila. Fănuş Neagu