In umbra marelui Hidalgo. Vol. 1 Rememorari consemnate de Horia Alexandrescu

In umbra marelui Hidalgo. Vol. 1 Rememorari consemnate de Horia Alexandrescu

Fost consilier prezidential, dar si director al SIE, ambasador si viceprim-ministru, IOAN TALPES a primit provocarea ziaristului Horia Alexandrescu de a rememora momente-cheie dinainte de 1989, din din timpul evenimentelor din decembrie ’89 si pâna în prezent. În primul volum, care cuprinde relatari din intervalul 1978-1989, IOAN TALPES prezinta viziunea proprie a unor episoade senzationale petrecute pe plan intern si international, cu conexiuni directe în destinul României. Între acestea, propunerea bomba facuta de americani lui Ceausescu, trimiterea gen. KGB sovietic Ion Mihai Pacepa din Securitatea româna în asa-zisa defectare în Vest si, nu în ultimul rând, razboiul deschis dintre Ceausescu si Brejnev în reuniunile Tratatului de la Varsovia.
Cartea lui IOAN TALPES se lanseaza, absolut întâmplator, chiar a doua zi dupa lucrarea-interviu cu Pacepa, publicata la Humanitas, ceea ce va oferi în premiera publicului din tara si de peste hotare date si fapte concrete privindu-l pe cel considerat a fi tradatorul roman Ion Mihai Pacepa.
Dinu Giurescu: “Cartea ne dezvăluie lucruri pe care, din documentele obişnuite, nu le aflăm”
Primul care a luat cuvântul, prezentând în mare valoroasa lucrare, a fost academicianul Dinu Giurescu. Declarâdu-se sceptic la început, în legătură cu ce s-ar mai putea zice despre ceea ce s-a întâmplat cu mult înainte de momentul 1989, distinsul academician a revenit şi a spus că volumul “În umbra marelui Hidalgo” are un carecater special şi anume: “Autorul a intitulat lucrarea, Rememorări. E de fapt un dialog între autor, pe de o parte şi, cunoscutul analist politic, om de presă şi de televiziune, Horia Alexandrescu, cu care mă cunosc de la Revoluţie încoace. Rememorări, pentru că autorul a trăit o sumă de evenimente direct ca participant sau ca observator, şi ca atare el caută să şi le amintească. Dialogul este foarte interesant; pe de o parte Horia Alexandrescu îi pune întrebările, după aceea autorul începe să vorbească, Horia Alexandrescu îndreaptă din nou reflectorul asupra firului principal; ştiţi că istoricii sau cercetătorii vorbesc cam mult şi atunci domnul Alexandrescu îl aduce, din nou, la subiectul principal. În povestire, îi pune şi o serie de mici întrebări care îl incită să meargă mai adânc în amintirile sale şi, cu acest procedeu, ne atrenează şi pe noi. Mărturisesc că, atunci când colegul Ioan Talpeş mi-a spus, i-am răspuns că, dar mai apoi, răsfoind cartea, şi începând s-o citesc am constatat, într-adevăr că da, te atrage. Cartea practică tehnica clar-obscurului, adică îţi spune, te introduce într-un eveniment şi după aceea îţi dă posibilitatea să intri tu în atmosferă, să bănuieşti, să gândeşti, să-i ceri autorului să mai facă o completare”. Spre exemplu, aminteşte profesorul Giurescu, Capitolul II: Sfârşitul începutului şi începutul sfârşitului se opreşte pe un singur an, 1978 şi citind întregul capitol mi-am rememorat şi eu o sumă de evenimente. Preşedintele RSR, Nicolae Ceauşescu este primit de extraordinar de bine de către Jimmy Carter. Însă, în cadrul primirii oficiale, care a avut loc pe peluza Casei Albe, fanfara americană nu era chiar la zi cu schimbările politice din România, aşa că în loc de imnul de Stat -Trei culori - a cântat Trăiască Regele. “Dincolo de acest aspect şi aici începe provocarea pe care ne-o oferă autorul, cei doi şefi de stat au avut o întrevedere între patru ochi; şi acolo i s-a propus preşedintelui Ceauşescu să insereze economia României în circuitul economie capitaliste. Stirea, şi o spune Horia Alexandrescu, este senzaţională. Vă daţi seama ce ar fi fost dacă în 1978 ar fi început inserarea economiei româneşti, adică listarea la bursă. Au propus şi suportul financiar- 170 de miliarde de dolari. Şi atunci, vine tovarăşa de viaţă a lui Ceauşescu şi spune: ”, a mai adăugat distinsul istoric.
Profesorul Giurescu speră că volumul II va veni şi cu alte dovezi. În altă ordine de idei, cartea ne mai oferă şi atmosfera tensionată care a domnit în Bucureşti, în momentul în care Pacepa a rămas în vest, “a uitat să se mai întoarcă”, profesorul Giurescu amintind un episod din carte, în care autorul primise o bursă de şase lui în State, dar în urma dezertării fostului şef al “umbrelor”... totul s-a destrămat. “Nu vezi că tot spionajul a sărit în aer şi tu vrei să te duci în America!...”
Şi tot legat de Pacepa, academicianul Dinu Giurescu a amintit că, la Consiliu Naţional pentru Studierea Arhivelor fostei Securităţii, a apărut o carte document în legătură cu „rezidenţa” lui Mihai Pacepa în Occident. În încheierea cuvântului său, profesorul Giurescu a ţinut să puncteză, încă odată, că primul volum “În umbra marelui Hidalgo” este o carte care te atrage şi care merită să fie citită, care “ne dezvăluie lucruri pe care noi istoricii, din documentele obişnuite nu le aflăm; Îi mulţumesc lui Horia Alexandrescu că a ştiut să scoată cu atâta iscusinţă de la autor astfel de informaţii preţioase. Ne aşezăm în umbra marelui Hidalgo şi vedem ce o să mai fie!” a conchis istoricul Giurescu.

Horia Alexandrescu despre cum s-a scris “În umbra marelui Hidalgo”
Cum s-a scris această carte, care au fost detaliile “tehnice” şi cum “l-a tras de limbă” pe Ioan Talpeş… ne poveşteşte Horia Alexandrescu. “Are dreptate domnul profesor Giurescu, am tras mult de domnul Talpeş şi, domnul Talpeş nu vrea să vorbească. A fost ani de zile un om tăcut, toată lumea se întreba de ce nu vrea să spună nimic, de ce tace. Ei bine, nu mai tace şi vă garantez că are multe lucruri de spus. Eu am fost copleşit de câtă informaţie deţine, e o enciclopedie. Şi, apropo de ce spunea domnul academician Giurescu; noi plecam pe o idee, începea să deschidă paranteze, dar la capătul liniei când eu pierdeam şirul, domnia sa se întorcea exact în punctul de plecare, are o memorie senzaţională, fabuloasă”. Pentru că aşa au stat lucrurile în 1978, mai adaugă Horia Alexandrescu, există o confirmare cu greutate; este vorba de Zbigniew Brzezinski consilier la Casa Albă şi care, împreună cu David Rockefeller a înfiinţat Trilaterala: Statele Unite, Europa, Japonia în 1975, a fost consilierul preşedintelui Jimmy Carter şi este mentorul grupului Bilderberg. “Ar fi fost senzaţional ca România să spargă blocul estic şi să devină prima ţară cu economia pe burtă, având şi o garanţie de 170 de miliarde de dolari. Domnul Ioan Talpeş nu a spus nici 10% din cât ştie; mie mi-a spus cam 15%, dar va spune totul şi în volumele 2, 3 şi 4, cred eu că reuşim să acoperim în 4 volume”. Horia Alexandrescu a trecut în revistă, selectiv, câteva din dezvăluirile senzaţionale ale generalului dr. Ioan Talpeş, cu precizarea că autorul este singurul om din România care ştie cum a fugit Mihai Pacepa şi descrie acest lucru în carte, iar documentele de la CNSAS confirmă aceste aspecte. “În monentul în care Pacepa a fost reabilitat, domnul Talpeş, general cu trei stele care, în momentul respectiv avea decretul semnat pentru patru stele, a zis că, dacă Pacepa este general român, eu nu mai sunt general al Armatei Române. Aşa a spus şi a făcut, s-a ţinut de cuvânt. El este doctorul în istorie Ioan Talpeş şi îi mulţumesc pentru încrederea pe care mi-a acordat-o”, a încheiat, în aplauzele asistenţei, Horia Alexandrescu.

Ioan Talpeş: “Nu am început noi după 1989”
A venit rândul şi celui care, “din umbra marelui Hidalgo”, a scos la lumină pentru memoria noastră colectivă, pentru istorici şi pentru opinia publică... lucrurile aşa cum au fost. Cu acurateţe, erudiţie, punctual, fin observator, profesorul Ioan Talpeş ne oferă, în premieră, informaţii fără de care am trăi în continuare într-o formidabilă derută, bazată pe speculaţii şi pe judecăţile de valoare ale aşa zişilor analişti în ale datului cu părerea, părtinitori. Valoarea şi greutatea celor relatate de Ioan Talpeş şi consemnate de Horia Alexandrescu vine, în primul rând din calitatea de istoric pe care autorul o are. Doar se ştie, un istoric vede altfel lucrurile, rece şi obiectiv. O combinaţie mai mult decât reuşită între un istoric al clipei, un jurnalist redutabil care caută adevărul şi informaţia şi un alt istoric redutabil care le oferă. Fie şi măcar într-un procent de 15%. “Vă rog să mă credeţi că eu sunt cel care trebuie să adreseze mulţumiri şi nu pot să nu încep cu Horia Alexandrescu şi cu Editura Vivaldi, pentru că a observat ceva. Deşi scrisesem foarte mult până în 1989, după `89 mi-am interzis. Am spus că, dacă sunt în funcţii oficiale, dacă am răspundere oficială, atunci e şi normal că trebuie să taci cu atât mai mult cu cât viaţa are derapajele ei. Nu poţi, după ce ai scris o carte întregă, să nu te gândeşti: oare e bine să taci? Am undeva o expresie care m-a surprins şi pe mine prin forţa ei, am spus, la un moment dat, chiar în cuvântul de deschidere, pe care nu-l consider totuşi aşa, că. Vă rog să mă credeţi că România, începând cu decembrie 1989, dar nu numai de atunci, a avut parte de foarte mulţi farsori şi are, în continuare, parte de foarte mulţi farsori. A căuta adevărul şi a clama adevărul, încă în decembrie 1989, în ianuarie 1990, în februarie, în mai şi 20 de ani la rând, înseamnă, cu adevărat, a forţa ascunderea adevărului. Pentru că, fiecare dintre noi ştie că, un adevăr nu poate fi stabilit atunci când există atâtea interese şi când, în acelaşi timp, victimele sunt în trecerea vieţii. Deci, m-am gândit... e bine să mă angajez şi eu într-o astfel de acţiune în care să vorbesc despre ce ştiu. Am considerat că este bine să amân”.

O provocare
Dar se pare că nu a fost aşa. “Anul acesta, Horia Alexandrescu a început să mă provoace. De fapt, am avut un dialog, la o emisiune a domniei sale, şi m-a întrebat de ce nu spun lucrurile astea, pentru că lumea nu le ştie. Dar de ce credeţi că asta este ştiut de cineva? Vedeţi dumneavoastră, lumea este interesată de ce s-a produs această explozie care n-a început cu 1989, ea a început înainte de 1989. Aş putea spune că ea a fost planificată special cam de prin 1978. Dar, ceea ce reprezintă această explozie este greu de perceput şi la ora actuală pe fondul unei comunicării, pe fondul unei perspective, pe fondul unei prospective. Noi rămânem mereu prizonierii zilei, prizonierii situaţiei de mâine, din România. Este o tragedie. Probabil, am căutat, în încercarea noastră de a trăi ziua, să ne fie imaginat că o putem trăi fără să înţelegem de unde vine ziua aceasta, fără să înţelegem ce şansă are această zi în devenitrea ei viitoare. Or, mie mi se pare că aici este marea noastră dezarticulare, marea noastră criză, pentru că nu ne înţelegem nici retrospectiva, nici perspectiva”.

„Ceauşescu ne-a condamnat la necunoaştere”
Generalul Ioan Talpeş se întreabă, cum se poate să continuăm cu aceleaşi elemente cu care am început înainte de 1989. “Şi... n-am început noi. Cred că vă veţi convinge, oarecum din carte, că nu a fost începutul nostru, pentru că, de fapt, dacă am fost până atunci ţinuţi într-o necunoaştere, şi dacă Nicolae Ceauşescu a fost vinovat pentru ceva, a fost pentru condamnarea la neştiinţă şi necunoaştere a românilor. La necunoaştere a ceea ce se petrece în lume, a propriilor lor interese, la necunoaşterea schimbărilor din lume. Ceauşescu n-a înţeles avertismentele, iar tragedia este că, în neînţelegerea lui a angajat un popor întreg. Aceasta este tragedia: când un astfel de personaj, prin neînţelegerea lui, condamnă un popor la neşansa acţiunii în conformitate cu interesele acelui popor”.

Cu documentele pe masă
Profesorul Talpeş mărturiseşte că, înainte de ` 89 -fiind şi istoric militar-, a participat la nişte evenimente incredibile de care a fost doar parţial în cunoştinşă de cauză şi în înţelegerea lor. „Cu timpul am înţeles despre ce este vorba şi, mai mult decât asta, am mai avut o şansă. Aceea de a privi ceea ce trăiam, din perspectiva documentului, a realităţii obsedante. Cred eu, pierdeam poate mult timp dacă nu aveam ajutorul unui prieten, un distins istoric şi analist care m-a informat asupra unor documente care îmi confirmau exeperienţele mele. Şi, în această carte veţi găsi, la toate aprecierile pe care le fac, şi documentele care le confirmă. În majoritatea lor sunt documente nepublicate în România, necunoscute la noi în ţară, dar care, la ora actuală au început să devină decor public. De ce? Aici mai există o chestiune peste care nu pot să trec. Când am văzut că trăim în continuare într-un blocaj informaţional, că acei care se dedică şi care spun că ei sunt analiştii dar nici prin gând nu vor să se apropie de acele documente de substanţă reală -şi care sunt acum la îndemâna tuturor cercetătorilor-, atunci mi-am dat seama că, poate sunt obligat să vorbesc eu”. Ioan Talpeş consideră că: “Eu şi generaţia mea avem multe datorii. Spun asta, pentru că nu se poate ca să nu ne exprimăm. Cei care au venit după noi, printre care sunt mulţi corecţi şi cinstiţi, au perceput o altă lume. Ceea ce am încercat să scriu aici, sunt întrebările pe care mi le pun mie şi care cred că vi le puneţi şi dumneavoastră” şi-a încheiat autorul Ioan Talpeş cuvântul de prezentare, asigurându-ne, totodată, că nu se va opri aici pentru că... “Ţin să vă asigur că am ce spunde...!” Vom afla, aşadar, faptele şi lucrurile aşa cum au fost.

Biografia autorului Ioan Talpes:
Ioan Talpeş s-a născut la data de 24 august 1944, în comuna Topleţ (judeţul Caraş-Severin). După absolvirea studiilor secundare la Liceul "Traian Lalescu"din Orşova, a fost admis la Institutul de Marină din Constanţa, ale cărui cursuri le-a abandonat la scurt timp. A fost încorporat în armată, apoi în anul 1965 a dat examen la Facultatea de Istorie de la Cluj, unde a fost admis după un concurs greu (fiind 32 candidaţi pe un loc). Primii trei ani i-a urmat în Cluj, iar în anul al patrulea s-a transferat la Bucureşti. Din anul 1968 a fost membru al PCR. A absolvit în anul 1970 cursurile Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti. În anul 1980, a obţinut titlul ştiinţific de doctor în istorie cu teza "Diplomaţie şi apărare", în acelaşi an absolvind şi Şcoala de ofiţeri activi "Nicolae Bălcescu" din Sibiu.
După absolvirea facultăţii, a activat între anii 1970-1985 la Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară din Bucureşti, organism aflat în subordinea Ministerului Apărării Naţionale, ca locotenent, stagiar (1970), cercetător ştiinţific (1973), cercetător ştiinţific principal gradul III (1978) şi cercetător ştiinţific principal gradul II (1980). Ca istoric militar a desfăşurat o vastă activitate de cercetare şi publicare pe problematici ale istoriei militare a poporului român şi a istoriei militare universale sau de politică externă a României, în special în perioada contemporană. Este autor a numeroase articole, studii şi cărţi publicate în România şi în străinătate.

În anul 1985 a fost transferat la Editura Militară, unde a îndeplinit funcţiile de şef de redacţie, redactor-şef (1988 - martie 1990) şi apoi pe cea de director (martie - iulie 1990). În fişa sa de cadre de la Ministerul Apărării Naţionale, care a fost întocmită în anul 1987, Talpeş era caracterizat astfel: „S-a integrat în specificul şi dinamica muncii editoriale, acţionând pentru încorporarea în cărţile de istorie cu tematică militară a ideilor, tezelor şi conceptelor din documentele de partid şi opera secretarului general al partidului nostru. (Nicolae Ceauşescu - n. n.)" [1]. În decembrie 1989 avea gradul de locotenent-colonel.

Timp de doi ani, în perioada 1 iulie 1990 [2] - 9 aprilie 1992, a fost consilier prezidenţial, cu rang de prim-adjunct al ministrului, în cadrul Departamentului de analiză politică al Preşedinţiei României, la Direcţia pentru probleme militare şi ordine publică. [3]

În perioada 9 aprilie 1992 - 31 iulie 1997, Ioan Talpeş a îndeplinit funcţia de director al Servicului de Informaţii Externe (SIE), cu rang de ministru, înlocuindu-l în această funcţie pe generalul Mihai Caraman. A avut misiunea de a realiza reforma democratică a serviciilor de informaţii din România şi de a asigura legăturile cu serviciile de informaţii din ţările membre NATO. A fost înaintat la gradul de general-locotenent (cu 2 stele) la 28 noiembrie 1994. [4] Talpeş a demisionat din această funcţie la 25 iulie 1997 [5], fiind trecut în rezervă cu gradul de general de corp de armată (cu 3 stele) începând cu data de 1 octombrie 1997. [6]

Între 12 noiembrie 1997 [7] - 9 decembrie 1998 a fost ambasador al României în Bulgaria, de unde a plecat prin demisie [8]. Preşedintele Bulgariei i-a conferit Ordinul Stara Planina gradul I cu diamante, cea mai înaltă distincţie a statului vecin, acordată pentru prima dată unui ambasador străin.

În perioada ianuarie 1999 - decembrie 2000 este consilier personal al preşedintelui PDSR, Ion Iliescu. După ce acesta a devenit preşedintele României, Talpeş a fost numit în funcţia de Consilier Prezidenţial, Şef al Departamentului Securităţii Naţionale, Şef al Administraţiei Prezidenţiale (21 decembrie 2000 [9] - 10 martie 2004 [10]).

La data de 10 martie 2004, Ioan Talpeş a fost numit în funcţia de Ministru de Stat pentru Coordonarea Activităţilor din Domeniile Apărării Naţionale, Integrării Europene şi Justiţiei [11], îndeplinind această demnitate până la 28 decembrie 2004. În septembrie 2004 devine membru al Partidului Social Democrat.

În noiembrie 2004, a fost ales ca senator PSD de Caraş-Severin. A părăsit PSD în aprilie [[2005]. În calitate de senator, a fost membru al Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională (până în februarie 2007), fiind şi preşedinte al acestei comisii până în iunie 2005, apoi membru al Comisiei pentru egalitatea de şanse din Senatul României (din februarie 2007).

În iulie 2006, Ioan Talpeş a demarat procedura de înfiinţare a unui nou partid politic Uniunea Populară Social Creştină (UPSC). În octombrie 2006, la Palatul Parlamentului a avut loc Congresul de constituire a UPSC în prezenţa a peste 1. 500 de delegaţi din întreaga Românie. Din ianuarie 2007 până în octombrie 2008 este preşedinte al Uniunii Populare Social Creştine, înregistrată prin hotărâre definitivă în Registrul Partidelor Politice din România.

Ioan Talpeş candidează pentru Senatul României, pe listele PD-L, în Colegiul 7 din Bucureşti.

Este căsătorit şi are un fiu (Ioan Codru). Soţia sa, absolventă a Facultăţii de Filologie, a lucrat ca bibliograf, întâi la Biblioteca Academiei Române, iar apoi la Biblioteca Ministerului Apărării Naţionale. Vorbeşte limbile germană şi engleză.
2. Decoraţii

La 28 noiembrie 2002, generalul de corp de armată (r) Ioan Talpeş a fost decorat cu Ordinul "Virtutea Militară" în grad de Mare Ofiţer (cu însemne pentru militari). [12]
3. Lucrări publicate

Ioan Talpeş a publicat peste 60 de articole şi studii în reviste de specialitate şi a fost autor şi coautor al unor importante lucrări şi monografii, din care menţionăm:

* Diplomaţie şi apărare (1933-1939) - coordonate ale politicii externe româneşti (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988)
* Istoria militară a poporului român (Ed. Militară, 6 vol.)
* România în anii primului război mondial (Ed. Militară, 2 vol.)
* România în anii celui de-al doilea război mondial (Ed. Militară, 3 vol)