„Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă și crescândă admirație și venerație, cu cât mai des și mai stăruitor gândirea se ocupă cu ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine. Pe ambele... le văd în fața mea și le leg nemijlocit cu conștiința existenței mele. Primul începe din locul pe care-l ocup în lumea sensibilă și lărgește conexiunea în care mă aflu, în spațiul imens de lumi peste lumi și de sisteme peste sisteme... Al doilea începe de la eul meu invizibil, de la personalitatea mea, și mă reprezintă într-o lume care are o adevărată infinitate, de care numai intelectul își poate da seama, și de care... mă recunosc legat, nu ca în primul, numai contingent, ci în chip universal și necesar.”

(Critica rațiunii practice, 1788)

 Definirea Aufklärung-ului este totodată și o definire a valorii și autonomiei rațiunii umane în procesul înțelegerii unității și diferențierilor domeniilor fundamentale ale culturii, dar și o veritabilă pledoarie pentru puterea de armonizare a gândirii libere și pentru valoarea omului care, în viziunea lui Kant, capătă forme de expresie inegalabile în profunzimea și frumusețea lor ideatică.