Cuvânt înainte

Aflată la intersecția celor două sfere implicate în cunoscuta dialectică nature-nurture, familia reprezintă contextul primar al dezvoltării copilului. În plus, atunci când vorbim despre familie ca factor al dezvoltării, delimitarea dintre mediu și educație devine una dificil de realizat: nu se poate spune cu precizie unde se încheie rolul familiei ca mediu și unde începe rolul familiei ca educație. În ciuda importanței în dezvoltare a acestui factor deosebit de complex pe care îl reprezintă familia, societatea contemporană propune restructurări ale dinamicii familiale cu efecte evidente la nivelul dezvoltării socioemoționale a copilului. Migrația forței de muncă este un astfel de fenomen social cu determinare explicit economică. O altă restructurare a familiei, dar cu o determinare axiologică de această dată, o reprezintă familia monoparentală, apărută fie ca efect al creșterii ratei divorțurilor, fie ca epifenomen al unor „mode sociale” ce promovează acest tip de familie. Perioadele de dezvoltare ale copilăriei sunt caracterizate de intense căutări care vizează identificarea, construcția unor modele de viață. Familia monoparentală sau familia de împrumut pot acoperi doar parțial aceste nevoi, ceea ce poate crea experimentarea unor situații de neglijare, a anxietății, a depresiei, a stimei de sine scăzute și a suprarensponsabilizării. Depășirea cu succes a acestor crize fără intervenția unui sprijin de specialitate nu este un fenomen statistic frecvent. Însă dincolo de această dinamică la nivel macro a familiei, familia este supusă și unei mai subtile diluări de rol. Deși poate rămâne ca structură și dinamică în parametrii familiei obișnuite, datorită ancorării membrilor ei adulți într-un ritm frenetic al activităților profesionale sau datorită atracțiilor de tip mass-media care consumă resursele de energie și timp, familia își poate pierde caracterul său de factor de atracție și model adaptativ de dezvoltare. Într-un astfel de tip de familie lupta copilului pentru a obține atenția părintelui este lipsită de sorți de izbândă iar prezența-absență este singurul model de rol familial la care are acces copilul. Omisiunea conștientă sau inconștientă a identității parentale nu rămâne fără efecte la nivelul dinamicii familiei în ansamblu și, mai ales, la nivelul dinamicii dezvoltării emoționale a copiilor. 

Propunerea acestei teme de reflecție de către autoare orientează încă de la început dinamica lecturii către o retorică a îngrijorării interogative și a responsabilizării față de dezvoltarea emoțională a micilor generații. O primă axă a lucrării se structurează în jurul întrebării “A fi părinte este o identitate particulară?”. Răspunsul este abordat pe larg în primul capitol în cadrul căruia pot fi regăsite elementele teoretice necesare conturării unei imagini clare asupra identității de părinte. A doua axă propune trecerea dinspre interogativul teoretic către cel praxiologic. Întrebarea acestei axe – “Ce se poate întâmpla dacă identitatea de părinte nu este asumată în mod corespunzător?” scoate la lumină funcțiile identității de părinte și fenomenele emoționale determinate de nelucrarea acestora la nivelul familiei. Tensiunea interogativă nu este lăsată, însă, să treneze în crescendo-ul resimțit cu fiecare pagină, ci este orientată către fundalul lucrării, pentru a permite vocii practicianului reflexiv să propună soluții așezate în contexte concrete. Își fac loc în scenă studiile de caz care vizează ameliorările identității de părinte prin lucrul efectiv cu părintele și studiile de caz care propun abordarea efectelor la nivelul copilului. Răspunsul sugerat se înscrie astfel în direcția optimismului educațional, cadrului didactic revenindu-i rolul de factor activ în restaurarea echilibrului emoțional. Aceste abordări, deși situate în capitole diferite, alcătuiesc cea de-a treia axă a lucrării, axa soluțiilor educaționale așezate ca variabile ale dezvoltării emoționale a copiilor.  În plus, pentru a da o valoare practică accentuată studiului efectuat, datele calitative sunt completate de date cantitative care susțin direcțiile de intervenție educativă propuse. Programul de intervenție propus se caracterizează prin rigoare metodologică și subtilitate psihologică a intervenției.

În concluzie, autoarea a sintetizat şi a supus cu succes analizei şi interpretării o temă de mare interes, vizând contextualizarea şi valorificarea teoreticului în perimetrul praxisului educațional. Complexitatea determinărilor intrinseci sistemului reprezentat de relaţia părinte-copil face ca acest domeniu să reprezinte nu numai un teren fertil pentru cercetările empirice, ci şi un spaţiu puternic ancorat în dezideratele ameliorative ale educației.

conf. univ. dr. Maria Doina SCHIPOR