Fragmente dintr-un discurs (in)comod

Fragmente dintr-un discurs (in)comod La prima vedere, Luca Pitu e un fenomen de lux. Aidoma unor vitrine de uri dinainte de ’80 ori a cazinourilor din capitala de dupa anul de rascruce, d sa se adreseaza unei elite [natural, alteia!] printr un enciclopedism alegru, printr o speculatie infatigabila, printr un livresc imaginativ cu ferestrele larg deschise spre gratuitate. O asemenea productie, afina cu cele ale unor Odobescu, Ralea, Cioran, Petre Pandrea, Serban Foarta, exprima rasfatul unui echilibru, al unei cumpaniri ideale intre text si context. Timpul istoric pare a se suspenda in preajma unor atari scrieri, favorizind otiul, nelimitatul vis in marginea unor fapte de cultura pe deplin, ce asimileaza cu gelozie viata, transpunind o intr o aurita captivitate scripturala. Nici o intruziune a realului brut nu pare ingaduita in acest spatiu al artificiului suprem, impins pina la finele articulatiei gramaticale si ortografice. Autorul se imbata de armonia ostentativa a actului intelectual ce se daruie siesi. Da impresia de a se estetiza cu asupra de masura, constient de statutul sau special,, dorlotindu se in relatiile i tandre cu clipa care opreste curgerea, simulind, cu o solemna frivolitate, eternitatea... Dar realitatea nu e tocmai aceasta. Conspectul ideal si, sa recunoastem, suficient de comod, schitat mai sus, e in buna parte invalidat de functionalitatea creatiei in chestiune, suficient de pregnanta pentru a nu fi si ea recunoscuta. Departe de a fi un observator detasat, dezabuzat, frigid, Luca Pitu se implica frenetic in ceea ce constata/ comenteaza/ transfigureaza intr un luxuriant idiom ultrapersonal. Otiul d sale e inselator precum neclintirea unui somptuos animal de prada, la pinda. Obiectivul d sale: realul dizarmonic. Mai precis, demonia realului, care, o stim de la Gogol si de la exegetul avizat al acestuia, Dmitri Merejkovski, se invesminta adesea in banalitate, in aparenta insipida, inofensiva, spre a ne distrage atentia si a lucra astfel nestingherit la surparea ordinii cosmice pe care o rasfring valorile. Instrumentul favorit al eseistului iasiot: risul. D sa ar putea declara, cot la cot cu N. Steinhardt:. Iata o intorsatura ludica a gravitatii, care poate adopta si expresia vesela, autenticizindu se printr un fundal metafizic!