„Firul gândirii-i rupt, în ceaţă. / Ştiinţele îmi pricinuiesc profundă greaţă. / Să potolim prin văile simţirii, / Arzânde, toate patimile firii. / Şi rând pe rând, din învelişul lor de vraje, / Minunile să le desfacem, drage. / Să ne zvârlim în timp, în freamătu-i, cu dor, / În rostogolul întâmplărilor!“ Aşa începe fabuloasa călătorie a lui Faust, pe care Mefistofel îl poartă prin lumea mic-burgheză a oraşelor gemane, iar apoi prin „marea lume“, sfidând barierele timpului şi spaţiului. Faust cel veşnic nemulţumit făgăduieşte să-şi dea sufletul diavolului atunci când va cădea pradă trândăviei şi, îndestulat, va cere clipei să se oprească. În tălmăcirea lui Lucian Blaga, opera la care Goethe a lucrat o viaţă întreagă îşi păstrează puterea de a fascina, stimula şi amuza cititorii.

„Nimic să nu-ţi fie străin, de vreme ce e goethean… Există mulţi creatori care să-ţi dea seducţia aceasta? Poate Goethe singur; căci este singurul geniu ce nu e deosebit de omul obişnuit. Toţi ceilalţi îţi spun altceva, cum trebuie să fie lucrurile, în timp ce el îţi spune cum sunt ele, cum le vezi şi tu… Ţi-e astfel cel mai prietenos şi familiar dintre genii. E unul care nu sperie, un monstru blajin. Cum au putut face învăţaţii spre a-l confisca pentru ei, închizându-l în muzeul lor?“ (Constantin NOICA)