FABULA IDENTITATII

FABULA IDENTITATII

In anul 1979, cind aparea prima editie a acestei carti, critica literara europeana, ca si cea de peste ocean, inregistrase deja, in pertinente contributii, aparitia unui nou gen de roman in care canoanele traditionale erau, daca nu anulate, cel putin drastic reconsiderate si combinate in tipare noi. in 1959 si respectiv 1960, Irving Howe si Harry Levin foloseau eticheta de „postmodernism" pentru a desemna atitudini de negare a tendintelor moderniste evidente in proza din prima jumatate a secolului. Pe parcursul anilor saizeci, abandonind implicatia relationala a termenului, Leslie Fiedler si Ihab Hassan incercau sa stabileasca trasaturile novatoare ale acestui roman, ca entitate de sine statatoare ce exprima suma conflictelor filozofice, morale sau psihologice ale timpului, in lucrarea sa The Modes of Modern Writing (1977), David Lodge demonstra cu argumente sigure ca proza respectiva se caracterizeaza in primul rind prin caracterul fragmentar si metafictional, prin discontinuitate, pluralitate, descentralizare, impuls ludic, ca si printr-o relatie cu totul particulara intre realitate si fictiune, in 1967, in The Fabulators, Robert Scholes insista asupra caracterului fabulativ al noului roman, caracter impus de nevoia pe care o resimteau autorii respectivi de a ordona experienta cu instrumentele artei, aducind astfel imaginatia si fictiunea in prim plan, estompind relevanta faptului real, in acceptiunea sa traditionala. Raymond Olderman, in cartea sa Beyond the Waste Land (1972), sublinia inca o data faptul ca in romanul american al anilor saizeci se sterge granita dintre fapt si fictiune, dintre experienta realitatii cotidiene si imaginatie, explicind fenomenul, cu toate implicatiile sale parodice si ironice, cu argumente socio-filozofice. In esenta, ideea era concentrata in cunoscuta intrebare: „Daca realitatea a devenit suprarealista, ce trebuie sa faca fictiunea pentru a fi realista?" Prin utilizarea preponderenta a termenilor „fabula", „fabulator", inclinatie spre „fabulos", atit Scholes cit si Olderman scoteau in evidenta tendinta romancierilor anglo-americani de a folosi imaginatia ca pe o capacitate recuperatoare, prin care individul poate „re-inventa lumea", cum spune John Barth, si se poate „crea" pe sine insusi. Aceasta deoarece romanele la care se refereau cei doi critici, creatii ale lui William Golding, Iris Murdoch, Lawrence Durell sau John Barth, Thomas Pynchon si Kurt Vonnegut respingeau reflectarea mimetica a realitatii faptice, pornind de la premiza ca realitatea este fictiune, ca adevarul obiectiv este o iluzie. Iar Raymond Federman sintetiza aceasta ideee in afirmatia: „Fictiunea nu poate fi realitate sau o reprezentare a realitatii, sau o imitatie sau chiar o recreare a realitatii, ea poate fi doar o realitate. A crea fictiune este, de fapt, un mod de a aboli realitatea, mai ales de a aboli notiunea ca realitatea este adevar". Fabula identitatii, contributie pe care o supunem acum atentiei cititorului român, ofera o evaluare complexa a romanului american din anii saizeci, propunind nu o trecere in revista a operelor majore din deceniul al saptelea, ci conturarea si ilustrarea unui model, care, prin implicatiile sale tematice si structurale strabate texte de o mare varietate. Sintagma „fabula identitatii" releva, de la inceput, relatia dintre proiectia alegorica, specifica fabulei prin definitie, si identitatea de sine a individului tracasat intr-un univers in care poate gasi tot mai putine certitudini. Daca mai amintim si faptul ca elaborarea unei fabule presupune explorarea specifica a tarimului imaginar, deci utilizarea imaginatiei pe scara larga, descoperim trei concepte fundamentale cu care opereaza demonstratia logica a demersului critic. Polemizind cu Raymond Olderman, care considera in lucrarea mentionata mai sus ca forma fabulei exprima cel mai bine estomparea limitelor dintre fapt si fictiune, precum si teama de o forta exterioara, misterioasa care ar pune stapinire asupra individului alienat in „tarimul pustiu" al societatii modeme, Manfred Piltz sustine ca, preluind elementele de fabula, romancierii anilor saizeci se straduiesc sa stabileasca in ce masura produsele imaginatiei pot contribui la descoperirea unor forme viabile de autodefinire, deci de conturare a identitatii de sine. Pentru definirea modelului narativ amintit, autorul foloseste un amplu suport metodologic, recurgind la informatii interdisciplinare care confera soliditate sistemului conceput. Astfel, primele trei capitole ale cartii formuleaza succint conceptele de baza, explorind cuceririle teoriei structuraliste asupra discursului narativ, precum si descoperirile recente din do-taeniul sociologiei si al psihologiei, in felul acesta, se asigura complexitatea demersului, viziunea cuprinzatoare asupra unui gen de proza care nu mai poate fi abordat cu atitudinea pasiva a cititorului traditional, un gen care solicita participarea permanenta in actul comunicarii narative. Mai mult decit atit, comentariul critic depaseste nivelul tratarii sincronice, pe care 1-ar sugera premisele teoriei structuraliste, pentru a crea o perspectiva istorica larga, in lumina careia „fabula identitatii" poate fi inclusa intr-o serie de preocupari tematice, in ciuda trasaturilor distincte, strict delimitate, in consecinta, desi romanul anilor saizeci, prin cei sase reprezentanti selectati de criticul german - John Barth, Richard Brautigan, Thomas Pynchon, Luke Rhinehart, Ronald Sukenick si Vladimir Nabokov - prezinta un caracter profund novator, deseori punindu-1 pe cititor in deruta, in esenta el nu produce dislocari radicale, ci trateaza, intr-o alta maniera, teme si motive cunoscute. Daca utilizarea conceptelor structuraliste, mai cu seama a celor elaborate de Propp, Bremond si Todorov cu privire la natura discursului narativ si la functionalitatea personajelor in sistem, duce la rezultate poate mai putin relevante pentru tema in discutie, recursul la teoria rolurilor, la diversele contributii care au definit imaginatia si fantezia, de la romantici pina in zilele noastre, precum si la psihologia identitatii, cu disocierea de rigoare intre sine, eu si ego largeste considerabil cadrul teoretic, pregatind terenul pentru analizele pertinente din capitolele care urmeaza.