Lucrarea de față se constituie într-o punere în discuție a celor două dimensiuni ale discursului didactic, cel formal (pedagogic, educațional) și cel informal, care acționează ca un liant între secvențele didactice, facilitând crearea unor punți de legatură între educator și elevi, co-participanți ai acțiunii de învățare.

Discursul didactic informal, însă, capătă, adesea, nuanțe nedorite, excesiv colocviale, mult prea familiare, fapt ce poate parazita economia unei lecții, poate deturna sensul și rolul educativ, formativ al lecției și, mai ales, poate altera relația profesor-elev care înseamnă, dupa cum se știe, mai mult decât un dialog sec de tip „întrebare-răspuns”.

Prin raportare la experiența didactică nemijlocită, ne-am propus să evocăm unele (posibile) glisări către discursul didactic informal neadecvat (așa cum l-am denumit), fără a avea pretenția epuizării inventarului potențial.

Prin structura lucrării, am trecut de la delimitări conceptuale la ipostaze ale comunicării informale, precum și la evidențierea rolului pe care un discurs bine îl poate avea pentru a  face din educatori și elevi adevărați parteneri, al căror scop este formarea și  educarea.

Autoarea