Lucrarea de faţă se doreşte a fi, în viziunea autorilor, o sinteză despre istoria modernă a românilor, din punctul de vedere al organizării statale şi politico-instituţionale. Limita cronologică inferioară are în vedere anul 1821, când se declanşează în Ţara Românească, dar cu reverberaţii şi în celelalte teritorii locuite de români, mişcarea de redeşteptare naţională condusă de liderul pandurilor olteni, Tudor Vladimirescu, în timp ce limita cronologică superioară se opreşte la anul 1918, anul înfăptuirii Marii Uniri a tuturor românilor. Este una dintre cele mai frumoase perioade din istorie (nu întâmplător calificată de istoriografi drept belle epoque, dar şi secolul naţionalităţilor), când românii, sub impactul ideilor liberale şi democratice ale Revoluţiei franceze de la 1789 ori a războaielor napoleoniene care au propagat aceste idei, doresc constituirea unui cadru statal adecvat care să-i cuprindă la un loc, dar, în egală măsură, asigurarea modernizării în pas cu celelalte state europene occidentale.

Având o situaţie particularizată de împrejurări vitrege şi o poziţie geopolitică delicată, la graniţa a mari şi puternice Regate şi Imperii cu tendinţe expansioniste: Regatul ungar la Vest, apoi înlocuit de Imperiul Habsburgic, Regatul polon la Nord (dispărut în sec. XVIII şi împărţit între vecini), Imperiul Otoman la Sud şi Sud-Vest şi cel Rus la Est, românii au evoluat în instituţii statale separate, dar foarte asemănătoare. Dacă Ţara Românească (Valahia) şi Ţara Moldovei au intrat sub suzeranitate otomană (în secolul al XVI-lea) în schimbul asigurării securităţii şi a integrităţii graniţelor, românii din Transilvania şi Banat, Bucovina (nordul Moldovei lui Ştefan cel Mare), Basarabia (teritoriul dintre Prut şi Nistru) vor cunoaşte soarta necruţătoare a ocupaţiilor străine (habsburgică, respectiv rusă), preocupate să le şteargă identitatea naţională şi să-i asimileze.

  Mişcarea de redeştepare naţională declanşată de Tudor Vladimirescu în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea avea să înlăture forma cea mai apăsătoare de exploatare a Imperiului Otoman, regimul fanariot, restaurând domniile pământene, fără a înlătura însă şi suzeranitatea otomană.

  Ca urmare a influenţei crescânde a Imperiului Rus în Sud-Estul Europei, Principatele Române, Moldova şi Muntenia, avanposturi ale creştinătăţii ortodoxe, au intrat în sfera de influenţă şi interes a acestui puternic Imperiu pravoslavnic, care-şi va institui protectoratul asupra lor (în 1829), la rândul său apăsător şi limitativ. Expresie a intenţiilor Rusiei ţariste de anexiune, Regulamentele Organice (1831-1832), care priveau organizarea aproape identică din punct de vedere instituţional-administrativ, social, economic şi religios a Principatelor Române, au trebuit să ţină cont şi de vechile cutume autohtone şi de cerinţele boierimii reformatoare. Existau însă şi limite şi imixtiuni ale celor doi,, protectori”: Sultanul şi Ţarul.

Ideile progresiste avansate de revoluţiile declanşate pe plan european în 1848 au pătruns şi în teritoriile locuite de români, aceştia din urmă acţionând, este adevărat separat în practică, dar unitar în spirit şi viziune, pentru redobândirea drepturilor existente în trecut. Împrejurările externe vor favoriza la început, dar şi defavoriza spre final, acţiunile întreprinse de patrioţii moldoveni, munteni, transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni. Eşecul acestora va contribui la cristalizarea unui program politic mult mai bine închegat şi adaptat vremurilor neprielnice: unirea Moldovei şi Munteniei într-un singur stat, ca un prim pas spre dobândirea independenţei şi desăvârşirea unităţii naţionale.

Prin eforturile unei generaţii de intelectuali de excepţie, cea paşoptistă, patrioţi energici şi neobosiţi în susţinerea cauzei naţionale în faţa Cabinetelor şi diplomaţiei europene, dar şi a opiniei publice de pretutindeni, obiectivul primordial, Unirea Moldovei şi Munteniei, se va realiza, chiar dacă nu aşa cum şi-o doriseră (cu un Prinţ străin pe Tronul Principatelor Unite şi cu ereditatea domniei), la 1859, prin mobilizarea energiilor întregii naţiuni, reuşită privită cu speranţă şi de românii de peste Carpaţi, a căror existenţă ca naţiune de sine stătătoare le era negată în continuare şi ale căror drepturi rămaseră nerecunoscute.

Înlăturarea protectoratului rusesc asupra Principatelor Române, dar cu menţinerea suzeranităţii otomane, şi instituirea garanţiei colective a Puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris din 1856 nu au oferit decât un cadru instituţional hibrid, aproape nefuncţional, departe de a satisface revendicările românilor. Tocmai de aceea, a fost nevoie de eforturi susţinute în vederea înfăptuirii unirii în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, recunoaşterea dublei sale alegeri, a deplinei unificări politice şi administrative a Principatelor, adoptarea unor reforme absolut indispensabile consolidării statului şi modernizării societăţii româneşti.

Susţinut de români în diverse împrejurări (prin memorii şi proiecte de reforme în prima jumătate a secolului al XIX-lea) şi oficializat în programul naţional rezultat din rezoluţiile Divanurilor ad-hoc (1857), principiul alegerii unui Prinţ străin la Tronul Principatelor Unite îşi va găsi consacrarea în 1866, este adevărat printr-o lovitură de stat a elitei politice coalizate, care a dus la detronarea lui Cuza Vodă.

Noul Principe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, de origine germană (prusacă), dar înrudit şi cu familia imperială franceză, va accepta Tronul României, dovedindu-se cea mai inspirată alegere, domnind nu mai puţin de 48 de ani, într-un cadru constituţional liberal asigurat de legea fundamentală adoptată la 1866.

După dificultăţile de la debutul domniei, transpuse într-o instabilitate guvernamentală şi parlamentară, justificate de lipsa de experienţă şi insuficienta cunoaştere a elitei politice româneşti, a aspiraţiilor naţiunii şi a mecanismului parlamentar, va reuşi destul de repede să devină un adevărat arbitru al vieţii politice, cu o alternanţă la putere a două partide politice de guvernământ, liberal şi conservator, un excelent coordonator al politicii externe şi al diplomaţiei româneşti, un bun şi capabil comandant militar, care, alături de armata română, se va încununa de lauri câştigând independenţa de stat a României în anii 1877-1878, asigurându-i, prin ridicarea la rangul de Regat, în 1881, prestigiul la care avea dreptul să aspire, nu numai în Peninsula Balcanică, ci şi în familia statelor europene.

Poziţia geostrategică, la care se adaugă capacitatea combativă şi potenţialul material şi uman de care dispunea constituiau suficiente avantaje pentru Regatul României, din ce în ce mai mult curtat de Puterile europene, mai ales Germania şi Austro-Ungaria, în vederea atragerii într-o alianţă politico-militară cu caracter defensiv. Politica înţeleaptă a Regelui Carol I şi a guvernanţilor, îndeosebi alianţa cu Puterile Centrale semnată în 1883 şi reînnoită la fiecare patru ani (ultima dată, în 1913) au asigurat României o poziţie puternică şi respectată în Balcani, ale cărei graniţe s-au consolidat, după pierderea Basarabiei de Sud, retrocedată, la finalul Congresului de Pace de la Berlin din 1878, Rusiei ţariste. Astfel, tot în 1878, România primea Dobrogea, în fapt, parte componentă a spaţiului de formare a poporului român (spaţiul carpato-danubiano-pontic) şi străvechi teritoriu deţinut vremelnic de voievozii munteni (până la încorporarea, în sec. XV, în Imperiul Otoman), iar în 1913, în urma implicării în cel de-al doilea război balcanic, prin alipirea Cadrilaterului (sudul Dobrogei).

Izbucnirea Primului Război Mondial, cataclism de proporţii nemaiîntâlnite până atunci, va marca în sens negativ secolul XX (inspirat denumit de specialişti drept,, secolul extremelor”), dar, în acelaşi timp, va deschide şi calea dreptului la existenţă, în state de sine stătătoare, ale unor popoare ce până atunci se aflau încă sub variate stăpâniri străine şi a dreptului de a-şi decide singure soarta, de a reveni la patria mamă, cum a fost şi cazul românilor din provinciile aflate sub stăpânire habsburgică şi rusă.

După o perioadă de doi ani de neutralitate, România va fi antrenată în vâltoarea războiului alături de statele Antantei (Franţa, Marea Britanie şi Rusia), care recunoscuseră dreptul românilor de a se uni cu fraţii lor din teritoriile româneşti aflate sub stăpânire austro-ungară (Transilvania, Banatul şi Bucovina).

Dacă din punct de vedere militar au alternat eşecurile dureroase cu victoriile strălucite, iar din punct de vedere teritorial, am pierdut controlul asupra Munteniei, Olteniei şi Dobrogei, ocupate de inamic, speranţa în victoria finală a continuat să supravieţuiască în Moldova, centrul,, rezistenţei până la capăt”. Şi întregul calvar al românilor avea să se sfârşească apoteotic în cursul anului 1918, când au loc actele de unire ale Basarabiei (27 martie/ 9 aprilie), Bucovinei (15/28 noiembrie) şi Transilvaniei (18 noiembrie/ 1 decembrie) cu patria mamă. Astfel, visul românilor de a trăi în graniţele aceluiaşi stat era împlinit.

*

Concepută sub forma unui manual universitar, lucrarea este destinată, în primul rând, studenţilor de la specializarea Istorie, care studiază disciplina Istoria modernă a României (sau Introducere în istoria modernă a României) şi adaptată noilor cerinţe recomandate la nivelul învăţământului superior. Din aceste motive şi pentru a facilita studenţilor asimilarea cât mai uşoară a cunoştinţelor transmise, capitolele se constituie de fapt în prelegeri universitare, drept pentru care am evitat a îngreuna textul cu note de subsol. Oricum, la sfârşitul lucrării se regăseşte o bibliografie selectivă, care a asigurat cadrul conţinutului expus, bibliografie menită, la rândul ei, a-l îndrepta pe cititor spre lecturi suplimentare.

Aşa cum am subliniat dintru început, nu se vor regăsi în paginile lucrării toate aspectele din istoria modernă a românilor, aproape imposibil astăzi de a fi predate studenţilor la un singur curs, din cauza densităţii informaţiilor. Pe de altă parte, acele cunoştinţe legate de evoluţia social-economică sau culturală în perioada amintită sunt transmise şi studiate prin discipline de specialitate.

Lucrarea este alcătuită din două părţi distincte, impuse de împărţirea materiei de studiu pe semestre, dar într-o succesiune logică şi cronologică.

În privinţa datelor calendaristice, facem precizarea că am folosit în lucrare ambele stiluri şi cel vechi (calendarul iulian, introdus în anul 46 î. Hr., utilizat de către statele creştine ortodoxe din Europa răsăriteană) şi cel nou (calendarul gregorian, introdus de Papa Grigore al XIII-lea în 1582, utilizat de statele catolice şi protestante în Europa centrală şi occidentală), diferenţa fiind de 12 zile în secolul XIX şi 13 zile în secolul XX.

Am căutat, de asemenea, să redactăm textul într-un stil accesibil, logic şi concis, fără prea multe detalii ce ar încărca excesiv fraza şi ar îngreuna memorarea evenimentelor.

Fără îndoială, lucrarea poartă amprenta personală şi interpretativă a celor doi autori, ambii universitari, informaţiile sintetizate fiind rodul nenumăratelor lecturi de specialitate, în permanentă extindere şi actualizare, a anilor de experienţă petrecuţi la catedră şi a constantelor contacte cu studenţii şi cerinţele lor.

La final, ne exprimăm speranţa că lucrarea noastră va fi un util instrument de lucru pentru studenţi, dar şi o lectură plăcută pentru toţi iubitorii de istorie.

Prof. univ. dr. Sorin Liviu Damean