Curierul secret

autorul lucrarii de fata, Ioan Dan este considerat un Dumas sau Zevaco autohton, romanele sale de "capa si spada" bucurandu-se de un imens succes, timp de peste 40 de ani. Seria Cavalerii istoriseste domnia si faptele lui Mihai Viteazul, de la batalia de la Calugareni si unirea principatelor romane pana la actul de tradare al generalului Basta. Intr-un amestec inedit de istorie si fantezie, pagina dupa pagina curg intrigi politice, aventuri, batalii, dueluri si povesti de dragoste, avandu-i ca eroi pe Cae Indru, Chirila Zece Cutite, Ducu cel Iute si Costache Caravana (toti patru capitani ai lui Mihai Viteazul, asemuiti de cititori cu muschetarii lui Dumas). Impotriva marilor imperii, cavalerii lui Ioan Dan lupta cu sabia, cu buzduganul, cu viclenii si cu foarte mult umor. Fragment: Curierul secret, Ioan Dan Ion Cristu intinse hartia pe masa si o netezi indelung cu podul palmei ca pe-un prieten vechi. - Ce spui, surioara? - Spun ca baronul Albert a cautat aurul douazeci de ani. - A cautat prost. - Parca tu ai cautat mai bine! - Cred ca ma voi intalni cu aurul foarte curand. Stii tu unde a gresit Albert? S-a luat dupa planurile castelului. Astea l-au purtat aiurea douazeci de ani, prin zecile de subterane. Un singur lucru i-a scapat. Cel mai nevinovat si mai adevarat din toate. - Care? - Scrisoarea aceasta. A citit-o fara s-o ia in seama, asa cum am facut si eu. - Dar scrisoarea nu da nici un indiciu. - Crezi? ia sa vedem. "Voi cara singur aurul acesta." Deci stim de la inceput ca numai el se va ocupa de ascunsul aurului. Sa citim mai departe. "Sunt obosit. Oamenii batrani obosesc iute." Am mai aflat deci ca e batran. Un batran care lucreaza singur. Sa mai vedem ce ne mai transmite acel batran. "Dealul Capudului pare la doi pasi de aici. Daca as fi pasare mi-ar trebui cateva batai de aripi in zbor pe turla bisericii din Cistei." Esti atenta, surioara? - Da. Dar nu am inteles mare lucru pana acuma. - Asteapta! Inca nu am terminat de citit toata scrisoarea. Ei bine, sa ne intrebam acum: Unde putea sa sada baronul Ioan de Szentiváni cand a scris aceste randuri? Scrisoarea ne spune ca a stat intr-un loc de unde vedea turla bisericii din Cistei si dealul Capudului. - Ar fi putut sa stea in multe locuri, observa fata. - Asa am crezut si eu la inceput. M-am interesat insa la cativa batrani din comuna Cistei si am aflat unele lucruri interesante. Un oarecare Alimpe Marcu imi spunea ca un var de-al lui era slujitor la castel. Varul pierise in asediu, dar Alimpe auzise de la el ca lui Ioan de Szentiváni ii placea sa sada in odaia de langa capela. Ai retinut amanuntul acesta? - Sigur. Continua! - Dar noi mai stim ca, acum douazeci de ani, Albert de Szentiváni a recladit castelul, fara sa aduca mari modificari. Acum, haide cu mine, surioara! Pornira pe un coridor lung, care ducea catre aripa de nord-vest a castelului. Iesira intr-o curte mica, patrata. O strabatura cu pasi repezi. Un slujitor se grabi sa le deschida usa de trecere catre vechea aripa a castelului, parasita de multa vreme. - Iata, surioara, si Cristu facu un gest larg cu mana; in stanga vechea capela, iar in dreapta odaia care-i placea batranului Ioan. Intre capela si odaie se afla aceasta usa de legatura. Priveste prin ferestrele capelei! Stela se apropie infiorata, inchinandu-se cu smerenie. Ramase cateva clipe in fata unui altar lung si ingust, pe care trona o statueta de argint, reprezentand un Crist. De acolo trecu la fereastra. - Ei, ce vezi? - Vad apele Tarnavei, turla bisericii din Cistei si dealul Capudului. - Foarte bine! Acum, sa trecem in odaia baronului. De la usa il izbi miros de aer statut. Praful gros si panzele de paianjen intinse ca niste evantaie aratau ca odaia si capela nu mai fusesera vizitate de multa vreme. Cu tot aspectul ei de locuinta nefolosita, incaperea avea ceva atragator. Poate caminul inalt, cu doi ingerasi de bronz, tavanul de lemn sculptat cu migala sau mobila grea de stejar imprumutau odaii o anumita caldura. Cei doi tineri se apropiara de fereastra. - Ce vezi de aici, surioara? intreba Cristu, aplecandu-se peste umarul ei. - Vad apele Tarnavei, clopotnita bisericii din Cistei si dealul Capudului. Dar asta tot nu spune nimic. Tanarul zambi. - Ia sa ne mai uitam pe scrisoare. "Aurul e la picioarele mele. Culoarea lui nu ma mai desfata. Slujitorii mei sunt pe ziduri." Acum, sa ne gandim putin. Omul era batran. Era singur. Statea in aceasta odaie, si aurul se afla la picioarele lui. Trebuie sa-l transporte intr-o ascunzatoare. Subteranele cele multe si mari se aflau departe de locul acesta. Daca trecea prin curtea mare cu aurul, risca sa fie vazut de oamenii lui. Apoi, trebuie sa ne gandim ca un om batran ca el nu ar fi putut sa care tot aurul la asemenea distanta. Dar noi stim ca si sub aripa aceasta se afla niste subterane. Poate ca ar mai trebui amintit ceva. Subteranele de aici sunt mai mult niste hrube neingrijite. Cred ca, la vremea lor, ele au fost sapate aici cu un scop, dar nu s-au folosit, din cauza apei. Din tavane si de-a lungul peretilor se prelinge apa. In asemenea situatie, cei care le-au construit au lasat zidurile de intaritura neterminate. Niste pivnite umede nu folosesc nimanui. Prin unelelocuri s-au prabusit tavanele sau bucati mari de pereti. Am vizitat aceste pivnite. Sunt mai mult niste hrube. Nu se pot compara cu subteranele din cealalta parte a castelului. Acelea sunt intarite cu ziduri groase de piatra si caramida. Coridoarele lungi au stalpi de sustinere. Acolo s-ar putea crede ca s-ar afla unele ascunzatori secrete. Si, totusi, aurul a fost ascuns aici. - Simple pareri, fratioare. - Am sa-ti arat indata ca aceste pareri sunt intarite chiar de scrisoarea batranului baron. Te rog sa ma asculti cu atentie. "Se apropie seara. Sunt obosit. Oamenii batrani obosesc iute. E cald. Hainele imi sunt umede." Citind din fuga scrisoarea iti vine sa crezi ca hainele lui erau umede din cauza transpiratiei produse de caldura. Or, noi stim ca nu hainele sunt umede din cauza transpiratiei, ci schimburile. - Am priceput! striga fata cu entuziasm. In pivnitele acestea se prelinge apa din tavane. Deci, hainele baronului erau umede din cauza picaturilor de apa. - Intocmai, surioara, zambi tanarul. Dar sa coboram in hrubele acelea. Adica, vom reface drumul parcurs de batran. Iesira in coridor. Zgomotul pasilor pe dalele de marmura se auzea ca un tipat lung. La capatul coridorului coborau niste scari. Numarara douazeci de trepte acoperite pe margini cu pamant cazut din tavan. Era un pamant galben, cleios. Se oprira la capatul de jos al treptelor, incercand sa-si obisnuiasca ochii cu intunericul de acolo. Departe, cam la o suta de pasi, se vedea o pata luminoasa. Era lumina zilei. - Aici nu avem nevoie de torta, spuse tanarul. Lumina aceea din fata e la capatul hrubelor, care se sfarsesc intr-un parau. Picaturile de apa cadeau in baltoace cu un sunet sinistru.