Curierul Judiciar, Nr. 11/2008

Curierul Judiciar, Nr. 11/2008

Editorial

BANALIZAREA JUSTIŢIEI PENALE (II)

Printre domeniile campioane în penalizare, cel al silviculturii a ocupat în ultimii ani un loc fruntaş. În noua sa variantă, Codul silvic – Legea nr. 46/2008 (M. Of. nr. 238/27. 03. 2008) a încercat, şi a reuşit în bună măsură, să efectueze o operaţie de „defrişare a terenului”, având în vedere că printre cele zece acte normative abrogate prin art. 139 existau şi unele care conţineau infracţiuni. Codul silvic menţine însă un întreg titlu destinat incriminării unor fapte. Este vorba, fie de fapte specifice (de exemplu, tăieri de arbori), fie de fapte penale clasice, adaptate, cum ar fi: tulburare de posesie, furt, distrugere etc. (art. 106-114). Trec peste examenul critic al acestor infracţiuni, deoarece el ar putea reprezenta conţinutul unei monografii. Constatăm însă că incriminări similare (tăieri de arbori, distrugere, tulburare de posesie) întâlnim şi în art. 23-25 din Legea nr. 289/2002 privind perdelele forestiere de protecţie (M. Of. nr. 338/21. 03. 2002). Ar fi fost normal ca şi problema acestor perdele, sau cel puţin aspectele ce ţin de incriminare, să îşi găsească soluţionarea tot în Codul silvic. Este adevărat că o astfel de soluţie ar fi reprezentat doar o rezolvare parţială, deoarece există, în afara amintitului cod, şi alte incriminări ce ţin de activitatea silvică. Unele dintre acestea creează jenanta impresie că domeniul silviculturii reprezintă obiectivul prioritar absolut al politicii noastre penale.În sensul celor de mai sus, trebuie spus că printre penalişti este anecdotic exemplul pădurarului, devenit cel mai important subiect pasiv din dreptul nostru penal. Consacrarea s-a realizat prin art. 42 alin. (1) din O. U. G. nr. 59/2000 privind statutul personalului silvic, unde se prevede că: „Omorul săvârşit asupra personalului silvic, în condiţiile stabilite de Codul penal la art. 175 alin. (1) lit. f) se pedepseşte cu detenţie pe viaţă”. Nici mai mult dar, mai ales, nici mai puţin. Las la o parte faptul că omorul calificat, în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei, la care se face referire, este sancţionat mai blând, respectiv cu închisoare de la 15 la 25 de ani; dar chiar şi în cazul omorului deosebit de grav, indiferent de variantă, este prevăzută în mod alternativ, pe lângă pedeapsa cu detenţiune pe viaţă, închisoarea de la 15 la 25 de ani. Cum se poate explica faptul că legiuitorul, în „înţelepciunea lui”, a apreciat, spre exemplu, că uciderea unei femei gravide, sau a două femei gravide, sau a zece magistraţi etc., prezintă, în abstract, un grad de pericol mai scăzut decât uciderea unui pădurar? Sau că infracţiunea de genocid, săvârşită prin uciderea membrilor unei colectivităţi, poate fi pedepsită în mod alternativ cu închisoarea de la 15 la 25 de ani, în timp ce uciderea unui brigadier silvic trebuie musai să fie pedepsită cu detenţiunea pe viaţă? Există doar două alte ipoteze în care legiuitorul nostru a prevăzut aceeaşi pedeapsă maximă, fără alternativă: genocidul în variantă agravată, comis pe timp de război [art. 357 alin. (2) C. pen.], precum şi tratamentele neomenoase în varianta agravată, adică cele săvârşite, de asemenea, pe timp de război [art. 358 alin. (4)]. În traducere, aceasta ar însemna, spre exemplu, că uciderea unui pădurar nu are ca echivalent de gravitate „simpla” torturare, mutilare sau exterminare (ucidere) a unor persoane căzute în puterea adversarului, ci doar acele torturări, mutilări şi exterminări comise în timp de război. Poate că forţând logica normală, am putea acorda „circumstanţe atenuante” acestei incriminări, dacă ea ar avea în vedere, în mod exclusiv, pe cei ce se află în linia întâi, a luptei cu infracţionalitatea forestieră. Dar sintagma personal silvic include, potrivit aceluiaşi act normativ (O. U. G. nr. 59/2000, art. 1 şi 2), o serie de salariaţi ce îşi desfăşoară activitatea în medii care, cel puţin teoretic, nu sunt deloc ostile, cum ar fi cercetarea şi proiectarea. Nu există nicio logică pentru stabilirea unei protecţii speciale, suplimentare, pentru persoanele aflate în aceste situaţii. Un alt exemplu, recent, ce se menţine în aceeaşi notă a pitorescului, din legislaţia penală autohtonă, ne este oferit de O. U. G. nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura (M. Of. nr. 180/10. 03. 2008). Conform art. 64 din actul normativ amintit, „următoarele fapte constituie infracţiuni şi se sancţionează cu amendă de la 150 lei la 10. 000 lei şi interzicerea dreptului de a pescui pe o perioadă cuprinsă între 1 şi 3 ani: a) nedeţinerea licenţei/autorizaţiei de pescuit pentru nave şi ambarcaţiuni; (…) j) deţinerea/transportul/comercializarea fără documente legale a peştelui, icrelor şi produselor din peşte”. Conţinutul infracţiunii este atât de general şi de „generos”, încât pare imposibil ca textul incriminator să nu aibă vreo completare explicativă. Deşi am pierdut (prea) multă vreme pentru a verifica dacă, în economia întregului act normativ, incriminările menţionate ar dobândi vreun sens, rezultatul a fost negativ. În condiţiile date, o banală analiză a infracţiunilor în discuţie capătă, în mod inevitabil, accente comice. Astfel, referitor la fapta de nedeţinere a licenţei de pescuit, partea cea mai „amuzantă” este dată de lipsa vreunei circumstanţieri a subiectului activ. Oare toţi cei care nu au o astfel de licenţă sunt pasibili de pedeapsă? Sau doar cei care deţin nave? Indiferent de tipul navei? Câteva lămuriri găsim în art. 2 al Ordonanţei, articol ce are ca obiect desluşirea semnificaţiei unor termeni şi expresii. Aflăm astfel: la pct. 15 al art. 2, că prin navă de pescuit se înţelege „orice navă sau ambarcaţiune echipată pentru pescuit comercial; la pct. 28 al art. 2 mai aflăm că licenţa de pescuit este: „actul administrativ care dă dreptul unei nave/ambarcaţiuni să desfăşoare activitate de pescuit comercial”. În baza textului incriminator şi textelor explicative s-ar putea face următoarele interpretări: Într-o interpretare literală ar rezulta că orice persoană care nu are o licenţă de pescuit pentru nave şi ambarcaţiuni, indiferent dacă deţine sau nu vreo navă ori ambarcaţiune, comite infracţiunea în cauză, ceea ce este evident stupid. Într-o interpretare teleologică (a se citi, la fel de stupidă) ar trebui să considerăm că este incriminată doar nedeţinerea licenţei de pescuit pentru cei care deţin nave sau ambarcaţiuni, dar, atenţie, aceste nave ar putea fi de orice fel, de vreme ce textul incriminator nu se referă în mod expres la navele/ambarcaţiunile de pescuit. O interpretare de bun simţ (care, din păcate, nu are nicio susţinere în textul analizat) ar trebui să ducă la concluzia că este incriminată doar nedeţinerea licenţei de pescuit, pentru navele sau ambarcaţiunile echipate în vederea pescuitului comercial. Acceptând o astfel de interpretare, rămâne deschisă problema subiectului activ. Cine poate comite această faptă? Cui i se impută lipsa licenţei? Am văzut mai sus că licenţa este actul administrativ care dă dreptul unei nave/ambarcaţiuni să desfăşoare activitate de pescuit. Din moment ce nava este subiect de drepturi şi, mai mult, aceeaşi navă este cea care desfăşoară o activitate, suntem forţaţi să deducem că tot ea, nava, ar putea fi şi subiect activ al infracţiunii. În acest fel, în dreptul nostru penal, pe lângă răspunderea penală a persoanei juridice apare un nou tip de răspundere penală, aceea a mijloacelor de producţie (scuze dacă această calificare este greşită din punct de vedere economic, dar ideea este aceeaşi). Mai notăm în treacăt faptul că, din punctul de vedere al laturii subiective, pentru existenţa infracţiunii, vinovăţia poate îmbrăca atât forma intenţiei, cât şi forma culpei. Desigur, această afirmaţie este valabilă numai în măsura în care incriminarea în discuţie a avut în vedere şi dispoziţii ale părţii generale a Codului penal, inclusiv pe cele prevăzute de art. 19 alin. (3), ceea ce nu este evident… Lăsând gluma la o parte trebuie spus că ambiguitatea ce pluteşte asupra subiectului activ şi asupra formei de vinovăţie poate duce în practică la interpretări arbitrare şi abuzive.În legătură cu infracţiunea prevăzută la lit. j) din art. 64 al ordonanţei amintite mai sus există, de asemenea, suficiente semne de întrebare. Faţă de aceeaşi lipsă de circumstanţiere a subiectului activ, ne putem întreba, în mod cât se poate de firesc, dacă orice persoană care deţine sau transportă peşte, icre sau produse din peşte, fără a avea documente legale, comite infracţiunea în cauză? Dacă răspunsul este negativ, respectiv dacă se apreciază că nu orice persoană poate comite această infracţiune, se naşte o nouă întrebare: cine anume o poate comite? Parcurgând cu cea mai mare atenţie textul întregii ordonanţe, dincolo de cel al infracţiunii, nu am găsit niciun fel de indiciu. Rămâne, în acest fel, doar ipoteza răspunsului pozitiv, adică să considerăm că oricine poate comite infracţiunea în cauză; o astfel de interpretare este plauzibilă, atât prin prisma art. 64 lit. j), cât şi prin raportare la art. 55, în care se arată că „nerespectarea dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă de către persoane fizice sau juridice atrage, după caz, răspunderea administrativă, civilă sau penală”. Ipotezele infracţionale ce pot fi imaginate, dacă luăm în calcul o astfel de interpretare, sunt tragi-comice… Multe alte exemple, de genul celor prezentate anterior, ar mai putea fi date, dar cred că o concluzie se poate deja formula: Legislaţia noastră trebuie să fie curăţată, în cel mai scurt timp, de toate acele incriminări defectuoase, care parazitează justiţia penală, o împing în derizoriu, conducând la banalizarea ei. Trei paşi trebuie urmaţi pentru aceasta: trebuie stopată imediat incriminarea „pe colţul mesei”, ce are la bază propuneri, altminteri poate bine intenţionate, venite de la specialişti din diverse domenii, dar care nu au nicio legătură cu dreptul penal; trebuie selectate şi introduse în codul penal toate acele fapte incriminate în legi speciale, care merită în mod real o sancţiune penală, iar în aceste cazuri textul incriminator trebuie conceput în mod inteligent; trebuie abrogate toate infracţiunile din legile speciale care, fie sunt prost concepute, fie dublează incriminările din cod, fie, pur şi simplu nu merită un statut penal, putând foarte bine să rămână în sfera contravenţională. Trebuie să tindem spre stadiul în care, în afara Codului penal să nu existe infracţiune. Astfel, Codul penal ar putea deveni acel „corp de legi” unic, la care visa Beccaria încă din anul 1764.


Prof. Valerian Cioclei