Ciupercile - cultura ciupercilor Agaricus si Pleurotus

CIUPRCILE - Pleurotus si Agaricus

Generalităţi
Deşi, în zilele noastre, ciupercile agaricus (Champignon) şi bureţii pleurotus sunt singurele ciuperci care se cultivă pe scară largă în mai toate ţările lumii, dacă ne aruncăm o privire înapoi, peste negura vremurilor, consultând pentru aceasta documente selecţionate, vom constata că primele încercări de domesticire a ciupercilor au cuprins felurite specii de ciuperci, cu rezultate mai bune sau mai slabe, iar, uneori, cu eşecuri totale. Astfel, documente scrise cu câteva sute de ani înainte de Cristos descriu preocupările oamenilor de a cultiva ciuperci în scorburi ale copacilor. Ciuperca de plop (Pholiota aegerita) era însămânţată pe un suport din pământ de flori amestecat cu bălegar putred dar şi cu scoarţă de plop uscată şi mărunţită. Există mărturii că, în arhipelagul nipon, se făceau, cu mii de ani în urmă, încercări de însămânţare a ciupercii Tricolomopsis edodes sub scoarţă de stejar care, ulterior, era îngropată într-un suport nutritiv corespunzător.
Coroborând aceste exemple cu realitatea zilelor noastre, transpare aproape strident caracteristica conform căreia lemnul putred aparţinând, însă, unei anumite specii are un rol determinant în stimularea dezvoltării spontane a unei specii de ciupercă sau a alteia. Acesta este motivul pentru care denumirile populare ale multor ciuperci din flora spontană cuprind şi denumirea speciei lemnoase predominantă în pădurile în care aceste ciuperci cresc cu preponderenţă (ciuperca de plop, ciuperca de ulm, burete roşu de stejar, bureţi de prun, ghebe de stejar, păstrăvi de fag etc).
Ar fi, însă, mult prea simplist să emitem o teoremă conform căreia în pădurile de stejar vom întâlni, obligatoriu, ghebe de stejar, că în pădurile de fag abundă păstrăvii de fag, iar în preajma plopilor ce şerpuiesc laolaltă cu cursurile apelor te îmbie, la orice pas, ciuperca de plop. Dacă nu vi s-a întâmplat până acum, veţi avea cu siguranţă ocazia ca, într-un masiv împădurit preponderent cu o anume specie arboricolă, să întâlniţi fâşii distincte caracterizate de o anumită specie de ciupercă, de câteva specii amestecându-se unele cu altele sau de fâşii de teren lipsite de orice urmă de ciupercă. Această realitate ne sugerează că nu doar specia lemnoasă ale cărei fragmente uscate şi putrezite conferă stratului nutritiv o anumită caracteristică structurală este factorul determinant în favorizarea dezvoltării unei anumite specii de ciupercă. Nu trebuie să uităm că în componenţa solului, pe lângă materialele organice de genul celor invocate anterior (vegetale uscate, organisme moarte etc.) un procent însemnat este ocupat de materialele anorganice reprezentate de un lung şir de elemente chimice.
Gradul de reprezentare al acestora într-un sol sau altul este factorul determinant în încadrarea solului într-o grupă sau alta. Legat de cele spuse mai înainte (mă adresez căutătorilor împătimiţi de ciuperci de pădure) personal am constatat că regina ciupercilor de pădure -crăiţa (Amanita caesarea), cel puţin în arealele pe care obişnuiesc să o caut, creşte aproape fără excepţie pe pământ galben (argilă) având în compoziţie pepite vizibile de calcar.
Revenind la subiectul principal al lucrării pe care v-o oferim (Cultura ciupercilor agaricus şi pleurotus) este posibil ca extensia masivă a acestei culturi să aibă drept cauză, nu neapărat calităţile acestor ciuperci ci, mai degrabă, modestia lor faţă de factorii de mediu minim obligatorii. Veţi vedea că, în cazul ciupercilor Agaricus, nu se vorbeşte defel de aportul vreunei esenţe lemnoase la alcătuirea substratului de cultură. Fără gunoi de grajd, însă, activitatea nu poate începe, iar vreun substituient al acestuia în cultura ciupercilor este foarte greu de propus. Vrând-nevrând, ne apropiem din nou de concluzia generală conform căreia ciupercile, oricărei specii i-ar aparţine ele, nu pot trăi în afara unui suport de vegetale descompuse. Pentru că, la urma urmei, ce altceva este şi bălegarul sau gunoiul de grajd, cum i se mai spune ? Modestia ciupercilor de cultură nu constă aşadar în indiferenţa faţă de conţinutul organic al substratului ci, mai degrabă, în toleranţa faţă de o multitudine de plante descompuse care pot intra în componenţa substratului. Şi, nu în ultimul rând, într-o exigenţă redusă faţă de compoziţia chimică de ansamblu a patului nutritiv în care sunt semănate şi pe care se dezvoltă. în aceste câteva cuvinte am vrut să sugerez că nu cultura în sine a oricărei ciuperci din flora spontană constituie o imposibilitate ci, mai degrabă, asigurarea condiţiilor de sol identice cu cele naturale specifice. Aceasta este realitatea zilelor noastre. Viitorul poate arăta altfel.

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs!

scrie o recenzie