Casa scarilor este a unsprezecea carte de poezie a lui Ion Pop, de la debutul din 1966, cu Propuneri pentru o fintina, urmat de Biata mea cumintenie (1969), Gramatica tirzie (1977), Soarele si uitarea, antologia Descoperirea ochiului (2001), pina la Elegii in ofensiva (2003), Litere si albine (2010) si In fata marii (2011). Structurat in trei cicluri, volumul face ecou deopotriva unor „ocazii, momente, intimplari” ale biografiei angajate in „viata imediata”, confrunta – in ciclul Degetul lui Bach – orgoliile si cruzimile Artei cu faptul de viata simplu si comun omenesc, ori angajeaza reflectii mai ample asupra unor momente de istorie recenta, de actualitate a relatiei dintre poezie si viata, dintre o lume pe cale de a-si pierde armatura simbolica si pur si simplu umana, sub asediul derizoriului si al iresponsabilitatii etice.

      

Puternicele accente elegiace ale acestor versuri marcheaza un discurs modelat la scoala modernitatii si postmodernitatii lirice romanesti, angajat consecvent intr-un dialog cind tensionat, cind echilibrat-reflexiv, cu universul Bibliotecii care a alimentat in timp si opera criticului si istoricului literar, autor al unor studii de sinteza despre avangarda literara romaneasca, poezia generatiei ’60, ori consacrate operei unor Lucian Blaga, Ilarie Voronca, Gellu Naum si Nichita Stanescu. Sumarul acestui nou volum propune, de fapt, noi „elegii in ofensiva”, in care fondul grav al reflectiei atesta o decisa si dramatica angajare existentiala, in cautarea unei ordini launtrice mereu amenintate. Multe dintre textele cartii de acum fost intimpinate foarte favorabil inca de la apartia in paginile revistelor literare din ultimii ani.

„…o oglinda a acestei poezii ce viseaza, in organicitatea ei, a sintetiza fiinta care evadeaza din «facutul» scriptic, din solemnitatea conventiilor, din aerul inchis al bibliotecilor, aidoma unei seminte «pindind humusul cald,/ fisura unei pietre», ce se straduieste a relua ciclul vital, strangulat de excesul Cartii.” (Gheorghe Grigurcu)

 

„…cind priveste in jur, ba la realitatile culturale, ba la cele morale, Ion Pop promoveaza o cultura sarcastica a versului, de notatie caustica. Patologia realitatii e acum strict bacoviana, iar boala si moartea ataca pina si spatiile cele mai sacre, cele mai imune. Nu doar realitatea se malformeaza, ci insasi arta intra in descompunere; sau se anima de la principiul vital… Inca o data ecuatia arta-viata e rezolvata pozitiv, prin stergerea discriminarii, prin contaminare. Ceea ce ar putea insemna ca si conflictul dintre poetul «livresc» si nostalgiile lui «vitale» s-a pacificat. Cit de cit, fireste.” (Al. Cistelecan)