Cartea Mironei

Cartea Mironei La o conferinţă de la Institutul Francez de pe bulevardul Dacia, Mirona face cunoştinţă cu „un bărbat impunător, greoi, cu părul ca zăpada”, care, când află că scrie literatură, o invită la cenaclu să citească ceva. „Maestrul” e, desigur, E. Lovinescu, surprins dintr-o singură trăsătură de condei, cu spiritul său curios şi generozitatea faţă de începători, dar şi cu mania – nevinovată – de a-i „boteza” cu pseudonime convingătoare: „Mirona? repetă maestrul mirat. E ingenios, dar prea căutat, neverosimil... Să vii să-mi citeşti ceva. Lasă că-ţi găsesc eu un alt pseudonim. Şi, potrivindu-şi ochelarii, ca un profesor care nu se decide să-ţi pună o notă de trecere: Vino duminică la cenaclu, domnişoară Mirona...”. La capătul lecturii acestui roman, scris cu vervă şi cu sensibilitate feminină, cititorul va rămâne cu imaginea unei epoci istorice tulburate de mari prefaceri, în care o fată idealistă îşi caută drumul, crezând cu încăpăţânare în destinul ei de scriitoare. Narator şi personaj în acelaşi timp, ea trăieşte deopotrivă în realitatea Bucureştiului şi a Parisului din anii celui de-al Doilea Război Mondial, cât şi în ficţiune, alături de fascinata şi misterioasa bunică Fana